Revista „Top Magazin” a ajuns la cel de-al doilea număr. Înainte de a ajunge aici s-a oprit pentru a-şi trage sufletul de atîta mers prin zăpadă şi prin zloată şi printre bizonii şi vopsitele lor preţioase de care te ciocneşti la tot pasul. Şi stînd aşa şi trăgîndu-şi sufletul în aşteptarea colecţiei de primăvară-vară, revista s-a uitat în stînga, s-a uitat în dreapta şi a traversat strada în căutarea unei domnişoare sau doamne care s-o însoţească pe drumul care duce pînă pe prima sa pagină. Revista şi-a făcut loc printre fetele întreţinute de băieţi cu ceafa lată şi pe lîngă „zînele” cu unghii false şi lungi cît să ajungă pînă în fundul buzunarului tatălui făcut investitor strategic la apelul de seară. Şi şi-a mai făcut loc printre doamnele care cred că datul ochilor peste cap mai prinde la fel ca pe vremea în care ele nu aveau nici un fel de emoţii atunci cînd părinţii le duceau la control ginecologic să vadă dacă mai sînt sau doar au fost, ori printre tipele care au impresia că fac parte din categoria „femeilor de succes” şi de aceea umblă mereu îmbrăcate în costumaşe deux piece.
Şi tot făcîndu-şi loc aşa, revista a ajuns pînă în dreptul unei doamne îmbrăcate nici foarte elegant, nici foarte sărăcăcios, nici prea machiată, nici prea nemachiată, nici foarte vorbăreaţă, … de fapt mai mult tăcută.
Pentru marele public, Luminiţa Lungu este o ilustră necunoscută în comparaţie cu omniprezentul şi gălăgiosul ei soţ, Ion Lungu. Doamna Lungu nu a făcut niciodată nimic pentru a ieşi în faţă, preferînd să-şi joace în linişte rolurile de mamă şi de soţie. O soţie care-şi însoţeşte soţul la botezurile şi nunţile la care acesta este invitat şi care, de Zilele Sucevei, umple sarmale pentru enoriaşii veniţi la Mănăstirea „Sfîntul Ioan”.

Pentru comentatorii de serviciu şi pentru doamnele cu sărmăluţe în păr sau cu sclipici pe faţă care se vor întreba ce caută Luminiţa Lungu pe prima pagină a revistei noastre o să dau cîteva explicaţii.
Doamna Lungu, o femeie nu tocmai tînără, este fotogenică şi are un bun simţ dintr-o specie care astăzi este pe cale de dispariţie. Apoi, este o femeie care a reuşit performanţa de a rămîne alături de un om care pleacă de-acasă cu noaptea-n cap, care atunci cînd nu bate oraşul bate drumul către Capitală şi, care, cu siguranţă, de multe ori vine pachet de nervi acasă. Oricine îşi poate imagina că nu-i deloc uşor să trăieşti lîngă un om care-i băgat în politică şi-n administraţie pînă în gît.
Apoi, am ales-o pe Luminiţa Lungu fiindcă aceasta n-a acordat niciodată vreun interviu şi nici nu a participat la şedinţe foto pentru presă. Nu a fost uşor să o convingem pe Luminiţa Lungu să accepte propunerea noastră.
Fotografiile şi interviul realizate cu Luminiţa Lungu sînt cu şi despre Luminiţa Lungu, nu cu şi despre soţia lui Ion Lungu.
Luminiţa Lungu este enervant de modestă şi supărător de zgîrcită la vorbă. Luminiţa Lungu este un personaj care nu are nimic strident şi care este de o discreţie care tinde spre absolut. Luminiţa Lungu este astfel soţia perfectă pentru un om aflat la vîrful jocurilor politico-administrative, dar un personaj nesuferit pentru presă şi pentru cucoanele care-şi omoară timpul pe la hair-styliste, prin cluburi, fato!, şi prin faţa televizoarelor otevizate.

Sorin Avram

Judeţul Suceava este campion la capitolul centrale eoliene. Bineînţeles că pe hîrtie, că doar nu sîntem nici în Ungaria, nici în Cehia şi nici în Germania, unde astfel de instalaţii chiar există.
Din 2005 încoace, la noi, în judeţ, au testat puterea vîntului, ba în masivul Călimani, ba pe malul Siretului, investitori din Italia şi Germania, interesaţi, cică, să amplaseze peste tot unde vîntul îşi face de cap centrale eoliene.
Vorbitori de serviciu pe această temă erau în mandatul trecut fostul preşedinte PSD al Consiliului Judeţean, actualul senator de Fălticeni Gavril Mîrza, şi fostul europarlamentar PSD de Suceava, deputatul de Fălticeni Cătălin Nechifor. Acum, preşedintele ales uninominal al Consiliului Judeţean, liderul PD-L Gheorghe Flutur, are rol de doi în unu. El a vorbit mai zilele trecute despre o firmă româno-germană care ar fi găsit o zonă numai bună în care să-şi monteze eolienele: Liteni-Dolhasca. Şi fiind mai multe, nu doar două-trei morişti, s-a vehiculat ideea înfiinţării unui parc eolian.
În ultimii ani, pe la noi prin judeţ s-au vînturat tot soiul de investitori care, potrivit oficialilor locali, erau dispuşi să pompeze bani, inclusiv pentru modernizarea aeroportului de la Salcea. Numai că, la fel ca şi în cazul „Eoliana”, totul a rămas la stadiul de vorbe. Vorbe care nu costă şi care sînt preluate uşor de vîntul creat de elicea unui avion de mici dimensiuni care poate ateriza liniştit pe aeroportul nostru. Un aeroport care, în curînd, din cauza lipsei de investiţii în pistă ar putea să permită doar aterizarea rafalelor de vînt, pentru că astea sînt uşoare.

Florin Avram
Editor ştiri Radio Top

În momentul de faţă, ea este de departe cea mai fascinantă prezenţă din topuri. Katy Perry? Rihanna? Nimeni nu le neagă abilităţile vocale şi simţul estetic. Doar că Lady GaGa are acel ceva pe care nu i-l poate lua nimeni, acel dar de a da toată lumea pe spate odată ce înhaţă microfonul şi începe să cînte.
Dacă vă vine să credeţi, are doar 22 de ani! Sub straturile groase de fond de ten se află Joanne Stefani Germanotta, un fost copil precoce într-ale muzicii, care, inspirată de Cindy Lauper şi Michael Jackson, a învăţat să cînte la pian după ureche pînă să împlinească 5 ani. În adolescenţă se putea lăuda, déja, cu un caieţel plin de cîntece. Cine începe devreme, are toate şansele să ajungă departe. Iar cu atîta determinare şi cu aşa o minte limpede, e greu să te rătăceşti pe drum.
Poate nu ştiaţi, dar fata îşi scrie singură piesele. Şi, ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, le semnează şi pe-ale altora. Akon, Pussycat Dolls, New Kids on The Block, Fergie, Britney… toţi i-au bătut la un moment dat la geam, întrebînd-o, timid, dacă primeşte cu cerutul de hituri.
Blondina ne aminteşte cum nu se poate mai bine de Cher şi de ai ei chiloţei minusculi purtaţi peste ciorapii de plasă în videoclipul „If I Could Turn Back Time”. Outfiturile purtate de GaGa pe scenă nu sînt cu mult diferite faţă de cele ale unei stripteuze din anii ’80. Doar că, spre deosebire de Aguillera şi de perioada ei „dirty”, GaGa o face fără să fie vulgară. Chiar şi atunci cînd se declară „alergică la pantaloni”. Doar de aia e o Lady, nu?
Nu e originală, dar ştie să combine totul într-o manieră originală. Privind videoclipurile pentru „Just Dance”, „Beautiful, Dirty, Rich” şi „Poker Face” găseşti un numitor comun: au un aer ironic, decadent, exhibiţionist şi uşor teatral. Piesele ei, un melanj de pop şi electro, sună bine şi le fredonezi încă de la prima audiţie şi jumătate. De aceea, nu e de mirare că au ajuns în fruntea topurilor.
Inexplicabilă, fascinantă, excentrică, trăznită şi extrem de talentată, iată cîteva motive pentru care Radio Top pariază pe Lady Gaga în 2009.

Luisa Nistor
Redactor Radio Top

Lucruri care cu mai bine de 20 de ani în urmă puteau să ne marcheze definitiv destinul, le privim acum cu detaşare şi, dacă putem, cu umor.
Prin 1988 eram tînăr, student seralist la Institutul de Învăţămînt Superior Suceava şi lăcătuş mecanic la IFA. Aveam gagică la Putna, aceeaşi persoană căreia îi spun acum nevastă şi pe care o vizitam la sfîrşit de săptămînă. Într-o noapte de duminică spre luni trebuia să ajung la Suceava, la slujbă, cu un tren care pleca din Putna pe la ora trei. În acele zile zona era sub teroare. Un individ necunoscut o tîlhărise pe casiera fabricii de cherestea din localitate, iar biserica din sat fusese jefuită de două ori.
Cum mergeam spre gară, în faţa bisericii, un ins rotofei, în pijama, îmi vîrî lanterna în ochi. Lîngă el, un bătrîn cu şubă, paznicul satului. „Stai pe loc! Legitimează-te!”, mi se spune. Arăt buletinul, legitimaţia de serviciu şi carnetul de student. Nici un document nu mă lega de Putna. Ei îmi cer explicaţii, le spun cu ce ocazie sînt prin sat şi le cer, la rîndul, meu lămuriri. „S-a spart biserica, iar tu eşti suspect”, mi se spune. Imediat apar în drum preotul în halat şi preoteasa în neglijeu. Aflu că cel în pijama este miliţian iar paznicul cu şubă este trimis să dea telefon, să vină şeful de post, să constate că spărgătorul de biserici a fost prins. Între timp, se verifică circumstanţele în care s-a produs infracţiunea. Popa în halat, preoteasa în neglijeu, miliţianul în pijama, eu cu o sacoşă în care aveam cîţiva cartofi şi un borcan cu varză murată, descindem în biserică, apoi în altar. Părintele constată că nu lipseşte nimic. Miliţianul insistă, ieşim afară, iar prin iarba plină de roua dimineţii sfîrşitului de vară sînt identificate urmele infractorului. „Pe-aici a venit”, decretează miliţianul, „şi pe acolo a intrat”, arătînd un ochi de geam care părea a fi spart, fiindcă nu cadra cu restul ferestrei cu vitralii. Coana preoteasă confirmă din neglijeu că aşa s-a întîmplat, iar eu văd, din unghiul meu, cum lumina lunii se reflectă în geamul de vitraliu înlocuit cu sticlă proastă de parohii dinainte ai bisericii. Ieşim iar în drum, şi se face şedinţă în aşteptarea şefului de post. El nu întîrzie să vină, cu bicicleta alături, însoţit de paznicul cu şubă, împingînd din spate doi tineri chercheliţi puţin. Sunt prieteni de-ai mei care mă întreabă: „Ce-i cu tine, bă?”. „Spun că aş fi spart biserica”, le răspund, nedumerit de prezenţa lor şi îndeajuns de încurcat. „De-atîtea ori ţi-am spus să nu mai spargi biserici”, blufează unul dintre ei, viitor cumnat. La miliţieni, popă, preoteasă, paznic de noapte, ochii li se fac cît cepele. Tustrei am fost reţinuţi, puşi sub escorta bătrînului cu şubă şi trimişi la post. Repede ajunge şi miliţianul şef. Ne ia la anchetă. În birou, lucrurile se clarifică. „N-aţi fost voi”, constată miliţianul după cîteva ceasuri în care ne-a descusut cum s-a priceput, dar şi după ce nu a reuşit să pună mîna pe un stilou „Parker” pe care, unul dintre noi, îl avea amintire de la un prieten plecat în străinătate.
Ca să se scuze, ne povesteşte cît de tare era în tinereţe, cînd, plăcîndu-i să înveţe, dar şi să se distreze, scotea afară din cămin, cu un singur scaun ce-l învîrtea în mîini, tot balul de la Adîncata.
După mai bine de 20 de ani, fostul şef de post din Putna este fugar, condamnat de instanţă pentru corupţie. Mă bucur, însă, că nu am devenit, atunci, spărgător de biserici.
În zilele următoare, s-a aflat şi cine l-a trezit din somn pe vigilentul miliţian ce dormea cu urechile ciulite, în casa de peste drum de biserică: iapa hotelului (era atunci în Putna un hotel al OJT-ului). Iapa, în călduri fiind, a rupt lanţul de la iesle şi a pornit-o de nebună prin sat, cu mult zgomot.
După cîteva săptămîni, spărgătorul de biserici cel adevărat a fost prins tot de un paznic în şubă, pe cînd încerca să şutească băutură din disco-barul hotelului.

Nicu Roşca
Redactor şef „Obiectiv de Suceava”

Mă plimb prin oraş şi văd că în Suceava se duce o luptă între cultură şi ignoranţă. Din ce în ce mai multe afişe acoperă stîlpii oraşului anunţînd un val de evenimente, de la spectacole de teatru la recitaluri de muzică şi poezie.
Dar ce folos? Suceava nu are o sală potrivită pentru spectacole, nici măcar cetăţeni dornici să le vadă. Din ce în ce mai puţini oameni cumpără bilete la teatru, preferînd televizorul sau calculatorul ca sursă de „entertainment”. Nici cărţile nu sînt la mare căutare, librăriile fiind aproape neatinse de aparenta sete de cultură ce pare să cuprindă Suceava, judecînd după eforturile depuse de organizatorii de spectacole.
Ne învîrtim într-un cerc vicios. Atît cultural cît şi social-economic. Avem din ce în ce mai multe magazine, dar din ce în ce mai puţini cumpărători, şi multe spectacole fără prea mulţi spectatori.
Problema nu este că avem, ci că nu ştim să profităm de ceea ce ni se dă. Din comoditate, ignorăm preţurile reduse din magazinele mari în comparaţie cu buticul de peste drum şi preferăm să ne uităm la televizor, să urmărim pseudo-vedete în loc să ne bucurăm de o piesă de teatru în care joacă adevărate stele ale artei.
Perioada în care ne plîngeam că nu se întîmplă nimic în Suceava a trecut. E timpul să deschidem ochii şi să profităm de ceea ce ni se oferă. Poate aşa vom deveni şi noi mai „europeni”, titlu pe care ni-l dorim atît de mult.

Bogdan Beşliu
OrasulSUCEAVA.ro

Istoria a tras brazde adînci în judeţul Suceava şi ne-a lăsat moştenire adevărate nestemate. Mă refer în primul rînd la salba de biserici şi mănăstiri unice în lume care atrag ca un magnet turişti de pe tot mapamondul. Printre acestea se numără o bisericuţă din lemn de stejar, monument istoric de o valoare inestimabilă, care, din păcate, zace uitată la Putna, undeva la marginea cimitirului din localitate.
Este biserica lui Dragoş Vodă, cea mai veche biserică de lemn din România, Europa şi, după ultimele ipoteze, chiar din lume. A fost ridicată în anul 1346 în satul Volovăţ, fiind strămutată de Ştefan cel Mare la Putna 122 de ani mai târziu, scopul fiind acela de a servi ca lăcaş de închinare pentru comunitatea monahală ce luase fiinţă aici în timpul zidirii măreţei Mănăstiri.
Atacată de carii, şubrezită de apariţia mucegaiurilor şi a infiltraţiilor, plină de fisuri şi găuri, „bijuteria de lemn” stă să cadă. Are nevoie urgentă de restaurare şi consolidare, în caz contrar o istorie de sute de ani riscînd să fie îngropată definitiv.
Din nefericire, nimeni nu găseşte bani pentru a salva preţiosul monument istoric care a fost restaurat ultima dată în anul 1967. S-au găsit, însă, fonduri pentru bisericile parohiale din judeţ. Au avut grijă parlamentarii noştri să facă amendamente la Legea Bugetului de Stat pe acest an. Nici nu mă miră că nu s-au obosit să încerce să aducă bani pentru biserica lui Dragoş Vodă de la Putna, pentru că sînt sigur că cei mai mulţi habar n-au de existenţa acesteia.
Pentru început, biserica are nevoie de 14.000 de euro, sumă necesară întocmirii proiectului de restaurare şi consolidare. Cea care are grijă de monumentul istoric ca de ochii din cap, muzeografa Erica Croitoru, soţia preotului paroh din localitate, a reuşit să adune din donaţii şi din cutia milei, cu chiu cu vai, vreo 3.000 de euro. Ruşinos pentru un judeţ ca Suceava unde, fie vorba între noi, se învîrt destui bani la „gri”, ca să nu spun la „negru”.
Doamna Croitoru este, totuşi, bucuroasă că a scăpat de o belea. De jderul care în urmă cu doi ani îşi găsise culcuş în biserica monument şi care rodea din lemnul vechi de secole. Ar fi şi mai bucuroasă dacă s-ar vedea cu proiectul finalizat pentru a-l putea promova în vederea obţinerii unei finanţări din fonduri europene. Pentru că şi-a luat gîndul de la banii româneşti.

Nicu Amurăriţei
Jurnalist Radio Top, Monitorul de Suceava şi Jurnalul Naţional

Anul a început cu zîmbete pentru sportul sucevean. „Cetatea” s-a reunit, a anunţat încă o dată pierderi în anul precedent (la fel ca întotdeauna) şi a adoptat o nouă politică menită să o salveze (cică) de la retrogradare.
Să fim mai exacţi. Au fost rechemaţi pe „Areni” jucători cărora de-a lungul timpului li s-a transmis că nu corespund ambiţiilor clubului. Onorate, obiectivele pentru prima jumătate a lui 2009 pot fi concretizate doar printr-o normalitate mediocră. Tradusă în concret, aceasta echivalează cu încă un sezon în Liga a II-a. Greu de atins şi el, în condiţiile în care contracandidatele s-au întărit şi din punctul de vedere al lotului, nu doar al declaraţiilor. Stereotipii, „eforturi” executive fără finalitate şi un nou sezon încununat de insucces. Pe scurt, aşa vor arăta următoarele 4 luni pentru „Cetatea”. Apoi, din nou jurăminte de mai bine, urmate de un alt şir de iluzii.
PS: Există posibilitatea să apară şi un investitor misterios în cazul în care criza economică va înceta să ceară din „rate” înainte de termen.
Acum, partea bună a lui 2009. „Optimile” s-au transformat, deja, în „sferturi” pentru handbalul sucevean şi demonstrează că matematica poate să meargă mai departe. Dacă „Cetatea” ne învaţă să numărăm doar etapele rămase pînă la Liga a III-a, CSU Bucovina înmulţeşte cu doi fiecare tur rămas pînă la finala Challenge Cup. Deşi în locul rezervat oficialităţilor în sala de la LPS au rămas destule locuri neocupate (lucru inexplicabil avînd în vedere cererea de bilete existentă), ne putem aştepta la aceeaşi afecţiune mimată pentru sport din partea celor pe care i-am intitulat prin vot „factori de decizie”. Aşadar, ne pregătim de sferturi de finală şi avem dreptul să credem că putem avea totul, chiar dacă în istoria recentă confruntările noastre europene au însemnat doar amicalele „Cetăţii” cu Bucovina Cernăuţi.
Dominată de antinomii, comparaţia de mai sus prezintă două feluri de a privi realitatea. Cum alegi să fie 2009?

Emanuel Roşu
Redactor www.gsp.ro şi www.gazetasv.ro

Dacă în numărul trecut al revistei tot am vorbit despre trenduri şi tendinţe (nu că n-ar fi unul şi acelaşi lucru), acum, la început de primăvară, m-am inspirat din viaţa de zi cu zi şi mi-am propus să scriu din nou cîteva rînduri asezonate din plin cu numeroase note de subsol.
Au trecut destui ani de cînd mergeam prin sălile de internet ca să ne dăm întîlnire cu tipi şi tipese, solicitîndu-le deja-intratul-în-istorie „asl pls”1 pentru ca apoi să nu apărem niciodată la întîlnire. Trecerea timpului nu pare, însă, să fi desfiinţat odată pentru totdeauna prescurtările de acest gen, pentru care, pun pariu, majoritatea dintre cei care le folosesc n-au nici un echivalent în limba de origine, cu atît mai puţin o traducere în română.
„Tinerii din ziua de azi”… Rîdeam cînd auzeam asta şi nu înţelegeam. Acum nu numai că nu mai rîd, dar mă gîndesc cu frică ce-o fi cu mine. La vîrsta mea, nu numai că scriu cu diacritice, dar evit din simplu instinct să folosesc limbajul messengerului chiar şi cînd scriu pe messenger. Da, ce timp preţios aş cîştiga să scriu „afk”2 şi apoi să explic 20 de minute ce-am vrut să spun… Şi unde mai pui că sînt mii de românei frezaţi care dorm pe scaun să le stea părul ţeapăn inclusiv şi a doua zi, care scriu şi prin somn chestii ca „ttyl”3, iar dacă cel de la capătul  wireless-ului nu înţelege o literă din ce-a scris el, bagă o tură de „lol”4 serios, sau, mai rău, un „lmao”5, dîndu-l gata pe respectivul.
Poate te întrebi de unde şi pînă unde îmi veni să abordez acest subiect? Ei bine, din saturaţie, iar saturaţia asta vine după ce am văzut studenţi de la Litere care scriu în lucrările pe care le dau profesorilor să le corecteze cuvinte care te fac să te întrebi de ce limba română a mai inventat diacriticele dacă tot are la dispoziţie „k”, „sh” şi „tz”… Să mă fac înţeleasă: pushtii cu tzepi nu intzeleg k cineva n-a inventat diacriticele k sa le dea lor batai de kp, ci k sa putem scrie shi face diferentza intre cuvinte ca, ma scuzatzi, k „bată”, „bâtă” shi universalul lor „bata”.
Hai că vă ajunge lecţia de ortografie, „ttfn6”!

Fata lu’ Tata
(Cătălina Biholar – Intermedia TV)

1. age, sex, location please – vîrstă, sex, localitate, te rog;
2. away from keyboard – nu sînt la tastatură;
3. talk to you later – vorbim mai tîrziu;
4. laughing out loud – rîzînd în hohote;
5. laughing my a*s off – rîzînd de faci pe tine;
6. tata for now – pa, deocamdată.

Delta Dunării este încîntătoare. E splendidă, toamna. Vara, tot aşa, cu ţînţari cu tot. În fond, fac şi ei parte din joc. Cine nu-l înţelege, să stea acasă. Iarna, e o nebunie, cu stuful uscat fojgăind în bătaia vîntului care te seacă. Există însă un sezon în care Delta e ca dracu’: apa – murdară, malul – mîlit, peşte – vorba poetului, canci! Ai, însă, şansa majoră de a scoate din apele care vin mari, mari, mari, obiecte dintre cele mai neobişnuite şi mai spectaculoase: bîrne, găleţi, izmene. Le scoţi doar dacă ai echipament ca lumea: beţe vînjoase, nylon d’ăla vîrtos, care ţine măcar 27 de kile, cîrlige neapărat mari, cu nodurile strînse zdravăn. Am cules, în 50 de ani şi jumătate de pescuit cam de toate, inclusiv o… vacă! La inundaţiile de vară, însă, acum vreo 7-8 ani. Că am adus-o la mal n-a fost mare problemă: aveam echipament din ăla, despre care vorbeam. Nasol a fost că n-am mai scăpat de ea preţ de vreo 8 zile, cît am mai stat acolo. Şi puţeaaa…!
Ziceam, însă, că primăvara e un coşmar: apa e gri spre maro, mare şi plină de toate alea, mai puţin de peşte. Dar, dacă tot ai ajuns acolo, trebuie să-ţi înşiri beţele şi să aştepţi, doar-doar s-o învrednici vreun somotei să pună botu’.
Era aprilie 1989. Noi, vreo 15 suceveni, la Sulina. Ploua fără încetare, apa venea ca viitura. Stăteam în cîrciumă, făcînd, însă, de santinelă la beţele de pe mal, pe rînd, cîte o juma’ de oră. Cînd mi-a venit rîndul, am observat că în spatele meu veniseră doi localnici: Waldorf şi Statton, de la Muppetts Show. Iar pe la o bucată, mi-a „muşcat”. Am înţepat. Era mare. Mare, dar ce? Ei bine, era mîndreţe de brad, aşa, ca pe la f’o 8 metri. L-am adus din mijlocul Dunării, de la vreo 70 de metri distanţă, în vreo 20 de minute. Cînd l-au văzut, Muppetts  s-au pornit:
- Vezi, mă, Gicule, ce scule are domnu’? Păi trebe scule, nenică, să aduci aşa brad…
- Taci, bă, că şi io am adus la pripon, ţii minte?, roata aia de tractor, parcă era prin ’947… sau ’48!?
Uite, d-aia vă sfătuiesc să mergeţi în Deltă oricînd, numai primăvara nu.

Doru Octavian Popovici
Jurnalist la Radio Top, Intermedia TV, Plus TV şi Jupânu’

Dani Vatamanu (redactorul ştirilor din sport de la Intermedia TV) şi echipa sa „ţin” site-ul gazetasv.ro. Pentru că ţine la revista noastră, Dani a ţinut ca aceasta să găzduiască şi cîteva dintre comentariile mai amuzante postate pe site de vizitatorii care îmbină într-un mod fericit supărarea sau nedumerirea cu spiritul de glumă.
Dan: Un amical perfect inutil pentru Cetatea cu un rezultat firesc. S-a văzut şi în partida de la Fălticeni că nu avem nici o idee de joc, iar posesia este una foarte slabă. E doar o alergătură bezmetică pe gazon. Să nu mai vorbim de sistemul de joc, un 3-5-2 de pe vremea lui Traian Tomescu.
(Cetatea Suceava a pierdut cu scorul de 2-0 amicalul cu Rapid CFR)
Chido: Sărac, dar fudul! Adevărul este că mai marii clubului nu au ridicat nici pînă acum cea de-a doua jumătate din echipamentul comandat în vară. Mă refer aici la tricourile de joc cu mînecă lungă şi la gecile de iarnă. În loc de jucători, i-am putea cere lu’ Porumboiu un rînd de fîşuri second-hand, că am văzut că se poartă pe „Areni”. Să nu vă mire dacă în retur vom juca din nou în portocaliul de partid. Sau poate ne dă federaţia o derogare să jucăm în maieurile de antrenament. Pînă la urmă suntem în criză, ce naiba!?
(Galben-albaştrii au disputat partidele amicale în trening, în timp ce adversarii s-au prezentat în obişnuitul echipament de joc. Preşedintele Dumitru Moldovan a lămurit această problemă de imagine. „Pentru jucători au fost mai degrabă antrenamente decît meciuri. Probabil, jucînd în trening vor să mai dea jos din kilograme”, a glumit preşedintele Cetăţii.)
Botezatu: Iote cum arată! Zici că-i lider de sindicat minier. Să-i cumpere careva un „Bic” şi o pastă de dinţi. Aici nu-i Grămeştiul.
(Ovidiu Murariu a fost la emisiunea „Fair Play”, difuzată de canalul local de televiziune Intermedia TV cu începere de la ora 16:30.)
Chido: Cei de la Sao Bernardo vor fi primele victime ale turismului ecumenic promovat de Elena Udrea în Bucovina. Ca tacîmul să fie complet, propun aducerea unor folcloriste la hotelul unde este cazată brigada de arbitri, în dulcele stil ospitalier autohton. Să nu uitaţi de pachetele cu sarmale, samahoancă şi „poale în brîu” pentru delegaţia portugheză. Iar vineri, duceţi-i la schi, la Vatra Dornei. Să aibă ce povesti cînd se vor întoarce în satul lor.
(Petru Ghervan: „Le vom propune celor din Sao Bernardo să viziteze obiectivele turistice din municipiul Suceava sau din judeţ”.)

Mult stimată şi iubită redacţie,
Mă numesc doamna Agripina care mi se mai spune sub formă de semnătură Agripina de la Bucovina şi mă adresez la dumneavoastră cu tot respectul fiindcă aş dori să vă aduc la cunoştinţă diferite sesizări din viaţa satului contemporan în care îmi desfăşor activitatea, avînd rugămintea de a publica sub formă de articol aceste aspecte.
Întîi şi întîi vreau să menţionez că eu sînt de felul meu o intelectuală care m-am născut, am crescut şi m-am dezvoltat multilateral ca femeie, gospodină şi doamnă în mijlocul unei culturi populare renumite prin ospitalitatea de care dă dovadă şi care ne face ca popor unici în lumea largă, cum spunea domnul primar de la noi în ultima şedinţă dată la televizor prin cablu local de la consiliu care avem plăcerea şi privilegiul de a urmări direct din casele noastre aceste dezbateri hotărîtoare pentru destinele comunei noastre.
Şi ca să nu fiu lipsită de modestie cum am văzut că scrie diferite personalităţi la rubricile din revista dumneavoastră, menţionez numai că comuna noastră este o aşezare binecuvîntată de Dumnezeu şi de oamenii care trăieşte şi munceşte aici, avînd şi patroni care aduce prosperitatea europeană, avînd şi dispensar medical la standarde internaţionale dotat cu asistentă, avînd şi parc de distracţii în jurul monumentului eroilor cu două tunuri care ne aduce aminte de victoria asupra fascismului, avînd şi magazin sătesc dotat cu termopane la drum unde găseşti tot ce-ţi pofteşte inima datorită la colega mea Garofiţa, fată de suflet înscrisă şi la cercul de ţesut, dar şi în formaţia de dansuri păstrătoare a portului popular, avînd deci şi multă cultură atît la căminul cultural unde se face nunţi, botezuri şi cumătrii după specificul local nealterat, cît şi în aer liber cu prilejul unor hore, baluri ale gospodarilor şi chermeze în frunte cu oficialităţile satului, cu fiii satului ajunşi oameni de seamă, dar care se întoarce mereu şi nu uită de unde au plecat şi cu care ne mîndrim, avînd şi frumuseţi naturale mai frumoase şi mai naturale ca în Elveţia, cum se exprima tot domnul primar la televizor, avînd aşadar toate facilităţile de care este nevoie în prezent pentru a învinge şi depăşi criza mondială care se arată ca un spectru neavenit.
Cu toate astea, stimată redacţie dragă, avem şi noi o rugăminte pe această cale a articolului meu, de a interveni la judeţ în vederea petrecerii pe cinste a sărbătorilor care se apropie, respectiv Paştele în Bucovina despre care am auzit că se aduce lumină de la Ierusalim şi se plimbă cortegii de oameni cu ouă pe diferite trasee turistice, iar la noi nu se gîndeşte nimeni că avem peste zece mii de găini în sat şi am putea contribui şi noi la drumul ouălor, că sînt şi la noi oameni cu dare de mînă şi ar putea dona contra cost la turişti aceste produse naturale, iar cu banii cîştigaţi din activităţile turistice respective gospodinele noastre ar putea să-şi cumpere făină din tîrg şi să împletească cel mai imens colac din lume, punînd în el suflet şi pasiune, aşa cum ne caracterizează datina străbună pe cale de dispariţie datorită mecanizării în care ne-o adus epoca contemporană. De aceea mă adresez cu tot respectul atît factorilor de răspundere cît şi dumneavoastră personal să ajungă acest mesaj al nostru la forurile competente, deoarece noi vrem şi noi să ajungem în cartea de recorduri mondiale cu acest colac, iar prin asta să transformăm numele satului nostru în renume pe plan internaţional.
În speranţa că aceste rînduri vor vedea lumina tiparului în revista dumneavoastră, vă urez tradiţionalul „Multă sănătate” şi mă semnez cu stimă şi respect în numele tuturor locuitorilor comunei noastre.

Victor T. Rusu
Director executiv „Jupânu’”

Sezonul primăvară-vară 2009 aduce în machiaj o explozie de feminitate, strălucire, culoare şi optimism. Culorile cît mai naturale sînt combinate cu cele puternice, vii, principalele surse de inspiraţie fiind apa şi tonurile acvatice.
O curiozitate este faptul că machiajul primăverii 2009 este unul exuberant, aproape strident, deşi, în mod firesc, acest anotimp este asociat cu machiajul lejer, relaxat, aproape translucid. Rămîne valabilă conturarea ochilor, prelungirea cu tuş a pleoapei superioare spre exterior pentru a realiza un ochi asemănător cu cel al unei feline. Culori puternice, bogate în pigment, ca verde, albastru şi mov, îţi vor decora ochii. Tendinţa dominantă pare să fie cea a îndrăznelii, deşi sînt vizibile şi alte trenduri: din zona soft, natural make-up care ar putea cîştiga inimile fashion-istelor.
Reinterpretarea unor tendinţe care au făcut carieră anul precedent, cum ar fi smoky eyes, va deveni cu siguranţă trendul acestui an, doar culorile fiind diferite. Make-up artiştii au mizat pe maron şi pe culori reci cum este albastrul pentru a realiza o reinterpretare a machiajului smoky eyes.
În cazul în care nu te poţi despărţi de rujul de buze pe care îl aplici cu rigurozitate maximă la orice oră din zi, atunci ai motive de bucurie. Pe lîngă clasicul roşu, burgundy sau vişiniu, paleta cromatică din care îţi poţi alege nuanţele în sezonul primăvară-vară 2009 se diversifică foarte mult. Ai la dispoziţie tonuri de fuchsia mate pentru zi, plus un strop de gloss transparent pe deasupra pentru buze ameţitor de strălucitoare, seara.
Sprîncenele sînt nuanţate cît mai deschis, folosindu-se pentru asta o linie subţire în nuanţe aurii sau în culorile pămîntului, trasate de-a lungul arcadei, pînă spre tîmplă.
Pentru a obţine un astfel de look, tenul tău trebuie să fie într-o stare perfectă, sănătos şi foarte bine îngrijit.
Pentru o senzaţie ireală, senzuală, se creează accente pe pomeţi, nas, sprîncene şi buze, prin tuşe uşoare de fard-cremă lucios sau pudre special irizate ori cu particule de silicon care reflectă lumina.

Luisa Nistor
Redactor Radio Top

Primăvara este prin excelenţă anotimpul iubirii. Calendarul e plin de evenimente menite să celebreze iubirea şi amintesc de Ziua Îndrăgostiţilor, Dragobete, Ziua Femeii. Nu degeaba există proverbul suedez care spune că „O viaţă fără iubire este asemenea unui an fără primăvară”.
Pentru mine sînt motive în plus să consider că primăvara este anotimpul iubirii, mai multe întîmplări petrecîndu-se în viaţa mea de-a lungul mai multor primăveri. L-am cunoscut pe cel care avea să-mi fie soţ doar peste cinci luni într-o zi de februarie. El este născut într-o zi de februarie. Cum, februarie nu este lună de primăvară? Dar ghiocelul, simbolul primăverii, nu scoate capul din pămînt încă din luna februarie? Fiul nostru Luca, iubitul nostru Luca, este născut într-o zi de martie. Cred că sînt suficiente semne în favoarea declarării primăverii ca fiind anotimpul iubirii, nu? Cel puţin în familia noastră.
Toate cele despre care v-am scris alcătuiesc o poveste de dragoste care-şi scrie istoria. Ne pregătim pentru un eveniment important, pe care-l aşteptăm cu mare nerăbdare: în martie, Luca împlineşte un an. Va fi mare sărbătoooooooooare, mare! Năşica şi năşelul o să-i taie moţul finului Luca, în vreme ce mami şi tati se întreabă ce o să aleagă micuţul de pe tavă…Tati ar vrea să aleagă mingea, pentru că-l vrea campion mondial la… handbal. Mami nu are nici o preferinţă, pentru că ar vrea ca Luca să aleagă singur ce-o să facă atunci cînd va fi mare. În orice caz, va fi încă un moment special în care vom celebra iubirea. Dar nu cumva asta facem în fiecare zi? De fiecare dată cînd ne zîmbim, cînd ne îmbrăţişăm, cînd ne ascultăm unul pe celălalt, cînd ne spunem „te iubesc!” sau chiar „iartă-mă!”?
Toţi avem ideile noastre despre iubire şi nu vreau să filozofez pe tema asta. Cred că, în esenţă, toţi ne dorim să iubim şi să fim iubiţi. Important este să nu lăsăm să treacă prea multe zile în care, de pildă, din cauza crizei financiare sau a crizelor de personalitate, să uităm să spunem „te iubesc” sau chiar „iartă-mă”, pe scurt, să celebrăm iubirea. Pentru că, orice ar fi, cum zicea Murphy: „E mai bine să iubeşti şi să pierzi, decît să nu iubeşti deloc”.

Adriana Dascălu-Bulină
Redactor Radio Top, Jupânu’ şi IntermediaTV

Primăvara e întotdeauna binevenită datorită abundenţei de culoare şi parfumurilor cu care soseşte. Cu regret spun că „boemul” Fălticeni din urmă cu o sută şi ceva de ani nu mai are iernile de altă dată, care să te facă să aştepţi anotimpul florilor. Nici primăverile de acum 30 de ani nu mai sînt. Pe vremuri, primăvara, „oraşul florilor” era înconjurat de flori de măr şi de cireş, şi de zumzet de albine. Albinele continuă să zumzăie, dar livezile s-au împuţinat, iar florile de măr de pe dealurile Spătăreştilor, Ţarnei Mari sau Şoldăneştilor nu mai sînt atît de multe.
Îmi amintesc de anii copilăriei cînd aşteptam cu nerăbdare sărbătoarea Mărţişorului, cînd migăleam felicitări îmbogăţite cu petale de flori de zarzăr, cireş sau vişin, sau de cei ai adolescenţei, cînd căutam ore întregi la raionul de artizanat al magazinului general mărţişorul perfect.
Şi, totuşi, primăvara, Fălticeniul revine la viaţă. Anual sînt plantate în acest anotimp 700.000 – 800.000 de flori ornamentale. Pe de altă parte, la Fălticeni, primăverile aduc ceva din tristeţea toamnei. Dacă prin alte părţi ale ţării iarna e ca vara, la Fălticeni primăvara e ca toamna. La Fălticeni, primăvara pleacă lebedele. Trist, pentru că timp de trei-patru luni pe salba de iazuri de pe latura de nord-est a oraşului poţi admira adevărate spectacole oferite de lebăda albă. În această iarnă, pe firul de apă rămas neîngheţat, spectacolul a fost deosebit pentru că a fost prezentat de peste 50 de „artiste”.
Şi dacă tot am ajuns la iazuri, primăvara la Fălticeni înseamnă pescuit. Începînd din martie, crapul începe „să mănînce” din undiţa pescarilor. Mai după o salcie, mai prin stufăriş, să nu te vadă paznicii iazurilor, în urbea de pe Şomuz se pescuieşte. Şi nu de ieri de azi, ci de pe vremea cînd Sadoveanu, elev al Gimnaziului „Alecu Donici” fiind, a început să dea ocol bălţilor Şomuzului şi celor de la Nada Florilor.

Silviu Buculei
Corespondent Monitorul de Suceava în zona Fălticeni

Orice, în judeţul ăsta denumit Suceava, tinde să aibă în final cuvîntul magic BUCOVINA. Nu mai mergem la Suceava, mergem în Bucovina. Ca şi cum lumea ar şti foarte bine ce este, ce a fost sau are vreo viziune asupra a ceea ce va fi Bucovina. Toată lumea e mîndră că face Crăciunul în Bucovina, Paştele în Bucovina, vacanţa în Bucovina… şi aş mai spune cîteva lucruri care, însă, nu sînt demne de a fi reţinute de voi.
Ce îmi place mie în schimb în Bucovina sînt murăturile. Eu, unul, sînt fascinat de ele. Şi se întîmplă lucrul acesta pentru simplul fapt că odată ce ajungi prin zona Sucevei ori eşti „băiet de băiet” ori eşti murătură. Lucrurile se simplifică foarte mult de la un anumit moment pentru faptul că la Suceava, şi mai ales în capitala judeţului, treburile sînt cît se poate de clare.
Pe străzile din Suceava e plin de murături. Le văd foarte des la volanul unei maşini de fitze, conducînd mîndre, cu vreo „păpuşă” în dreapta, proaspăt culeasă de pe la porţile vreunui liceu cu statut de vedetă. Biata murătură nici nu are curaj să spună cîte zile a stat în genunchi în faţa mamei sau a tatălui pentru a primi maşina. Murătura nici nu va spune vreodată că pentru o tură cu maşina va trebuie să spele vase la bucătărie şi să bată covoare de Paşti.
Mai văd o serie de murături pe la emisiunile TV, fie ele locale, fie naţionale. Murăturile de la Suceava le distingi de la mare distanţă. Că se dau crocante. Nu au ce spune, nu ştiu care-i rostul discursului lor, dar ştiu ce rol au: trebuie să încînte pe cineva. În definitiv cred că ăsta e rolul unei murături autentice: să placă la cineva. Şi nu trebuie să ne supărăm pentru asta.
Cît priveşte murăturile din politica suceveană, cea care, cel puţin teoretic, ar trebui să dea naştere la acele modele pentru care să merite să luptăm, acestea sînt atît de „expirate”, au prins aer de aşa de multă vreme, că miros de la mare distanţă şi de nici nu te poţi apropia de ele. O fi grav, nu o fi, dar cum sîntem patria murăturilor, de orice fel, mă întreb de ce naiba nu le aruncă cineva la gunoi, că potenţial de murături proaspete ar cam fi.
Uitam ce e mai important: studenţii suceveni. Aici chiar că nu mă pot abţine să nu zic că murături mai slab condimentate şi mai slab pregătite pentru piaţă de cum sînt studenţii suceveni mai rar am văzut. Nu atitudine în şcoală. Nu dorinţă de perfecţionare, nu solidaritate, nu competitivitate, nu distracţie ca lumea, nimic. Doar fitze. Au ajuns studenţii din Universitatea Suceava nişte murături de nu-ţi vine a crede. Culmea culmilor e că ei chiar cred, atunci cînd înoată pe spate în propria zeamă a zilei, că sînt meseriaşi.
Şi îmi mai plăceau nişte murături, dar le-au scos „ăştia” de pe piaţă că cică e scumpe şi nu rentează: e vorba despre murăturile gratinate pe care le-am mâncat în prima săptămână de Iulius Mall la Suceava. La ROSENBERG. Fac un apel de suflet, dar mai ales de gust, că poate le pun din nou pe menu, nu de alta, dar alea chiar erau murături.

Mihai Chira
Director executiv „Crai Nou”

Mi-e dor de primăverile din copilărie. De primăverile pe care oamenii le întîmpinau cu mărţişoare în piept şi cu un chef teribil de viaţă. Iar primăvara nu le înşela, aproape niciodată, aşteptările. Sosea cu exactitatea unui metronom, însoţită de ghiocei şi de raze vesele de soare.
Pe atunci, nu vedeam ghiocei în februarie, ianuarie sau chiar decembrie. În acei ani, ai copilăriei şi adolescenţei mele, se aşternea un covor de zăpadă prin noiembrie şi rămînea aşa pînă la sfîrşitul lui februarie, începutul lui martie. În acei ani, anotimpurile se succedau la fel de firesc ca şi zilele săptămînii. Iar fiecare anotimp ştia cît trebuie să se întindă. Cînd trebuie să vină şi cînd e vremea să plece. Aveau, pe atunci, pînă şi anotimpurile bun simţ, dar, peste ani, probabil s-au molipsit şi ele de la nesimţirea globală. Dar nu numai…
Eram în primii ani de liceu, cînd, nu am să uit niciodată, am citit în revista „Magazin” un articol despre stratul de ozon şi cît de afectat este acesta de diverşi factori, inclusiv de deodorante. Mi s-a părut o mare tîmpenie. Cum poate să afecteze folosirea unui deodorant, aici, pe Pămînt, un „ceva” aflat la kilometri depărtare? La şcoală nu ne-a explicat nimeni, aşa că articolul respectiv a rămas pentru mine, mulţi ani, o mare aiureală.
Zilele trecute, fetiţa mea a făcut la grădiniţă o serie de lecţii despre ecologie. Ce e poluarea, ce o produce, cum putem proteja mediul, etc. „Să salvăm Terra”, cîntă ea, din cînd în cînd, cu însufleţire şi convingere. Iar versurile cîntecului spun ce trebuie să facem ca să avem un mediu curat şi sănătos. Frumos. Dar parcă mai frumos era dacă astfel de lecţii ne erau predate, la grădiniţă şi şcoală, nouă, părinţilor. E bine, totuşi, şi aşa. Pentru că, fiind pusă în temă, îmi va fi mai uşor să-i explic fetiţei mele de ce primăverile de acum nu mai au mirosul celor din copilăria mea.

Tiberiu Avram
Redactor şef „Monitorul de Suceava”

Australienii de la AC/DC au dat lovitura cu noul LP „Black Ice”, al 15-lea din cariera lor, album care, chiar în prima săptămînă de după lansare, s-a instalat comod pe prima poziţie a topurilor din SUA şi UK.
Mai ciudat este faptul că de fiecare dată cînd rockerii australieni au cucerit clasamentele, Marea Britanie s-a confruntat cu o profundă criză economică. De altfel, înfiinţarea trupei, în 1973, a coincis cu începutul unei perioade negre pentru industria britanică, după ce preţul petrolului a crescut de patru ori. A fost rîndul celor de la AC/DC să intre în criză după moartea vocalistului Bon Scott, pe 19 februarie 1980, dar rockerii şi-au revenit repede şi, împreună cu noul solist, Brian Johnson, au înregistrat “Back in Black”, acesta devenind ulterior al cincilea cel mai bine vîndut album din istorie.
Curios este faptul că albumul lansat în memoria lui Bon Scott a avut parte de cele mai bune vînzări la ora cînd Marea Britanie era în pragul unui dezastru, cu peste 2 milioane de şomeri şi cu o inflaţie de 20%. Şi povestea s-a repetat 10 ani mai tîrziu, cînd, în plină criză economică, rockerii au spulberat clasamentul de vînzări cu “The Razors Edge”. În buna tradiţie a australienilor, albumul “Black Ice”, apărut anul trecut, nu a ţinut cont de vremuri şi s-a vîndut deja în peste 42 de milioane de exemplare în lumea întreagă, totalul discurilor vîndute de AC/DC de-a lungul timpului depăşind 200 de milioane.
Recent, turneul pentru promovarea albumului “Black Ice” a fost numit cel mai bun din 2008, în cadrul premiilor Pollstar Concert Industry. Printre ceilalţi nominalizaţi s-au numărat Bon Jovi, Madonna şi Coldplay.
Trebuie spus că într-un clasament al petiţiilor prin care se solicită concerte cu artişti străini în România pe primul loc se află AC/DC. Şi ce dacă, dacă noi n-avem un stadion mai de Doamne-ajută pe care să se poată desfăşura AC/DC? Astfel am ratat, probabil, ultima şansă de a-i vedea pe cei de la AC/DC în România. Cu toate că, dacă ne gîndim că trupa este una care face performanţă în vreme de criză, România o poate aştepta să concerteze şi 200 de ani de-acum încolo.

Toni Tărnăuceanu
Director muzical Radio Top

Mai întoarcem o filă din calendar… şi a venit primăvara. Sînt legată strîns de acest anotimp pentru că m-am născut primăvara.
Primăverile copilăriei mele îmi umplu şi astăzi sertarul cu amintiri. Asemeni colegelor mele, îmi pregăteam „catalogul mărţişoarelor”, din care dăruiam, chiar pe 1 martie, cîte un şnur alb-roşu fiecărui coleg de clasă. Nu uitam niciodată să notez sub fiecare mărţişor din catalog numele celui care va intra în posesia lui. Cei mai norocoşi primeau cîte un trifoi cu patru foi, o potcoavă, un coşar sau o inimă. Mai erau şi situaţii în care apăreau în catalog şi alţi băieţi decît cei de-ai clasei. Atunci mă împrumutam de la fete cu cîte un mărţişor. Nu dădea bine să trec pe lîngă cunoscuţi, în zi de „cap de primăvară”, şi să nu le ofer cîte un mărţişor, cît un simbol al fericirii.
Ţin minte că mai făceam şi mici abateri de la regulă. Ofeream mărţişoare şi băieţilor din clasele mai mari, pe care nu-i prea cunoşteam, dar despre care aflasem că au bunul obicei de a le dărui flori fetelor.
În prima zi de martie duceam la şcoală şi Cutia Pandorei, aceeaşi în fiecare an, în care adunam mărţişoare pentru profesori. Majoritatea se bucurau şi ne lăsau să le umplem gulerele cu micile jucării colorate. Alţii, însă, mai lipsiţi de poezie, ne spuneau să le aşezăm pe o foaie de hîrtie, pe catedră. Asta nu-mi plăcea. Îl consideram un soi de refuz.
Pe 8 martie, mergeam ceva mai tîrziu la şcoală, pentru a nu-i surprinde pe băieţi cînd ne lăsau pe bancă micile cadouri. Am primit şi trandafiri din plastic. Nu-i iubeam. Nu aveau viaţă. Dar mă bucuram dacă primeam ghiocei, viorele în coşuleţe de nuiele, jucării de pluş.
Mi-e dor de acele vremuri. Credeam mai mult ca acum în simboluri, în şnurul alb şi roşu. Nu pot să uit nici bucuria care mă cuprindea atunci cînd culegeam primii ghiocei, pe care, apoi, îi puneam la presat în ierbar. Lăsam libere cîteva pagini, pentru a pune la păstrare şi brînduşele de toamnă. Îmi plăcea să combin cele două gingaşe plante, să le apropii, ca într-o simfonie a culorilor, ca într-un fior pe care doar primăvara poate să ţi-l transmită. Ce-a mai rămas din acele primăveri? Poate, doar, un ciob de primăvară!

Daniela Micuţariu
Redactor Monitorul de Suceava

Puştiul meu de şase ani nu s-a lăsat deloc impresionat, ba mai mult, nici nu a avut răbdare să vadă pînă la capăt un desen animat cu Bălănel şi Miaunel, filmuleţ rătăcit pe o casetă veche. Degeaba am încercat să-i povestesc despre Pic şi Poc, Omuleţul Gopo, Mihaela sau despre alte personaje de „top” din desenele animate de demult, personaje care i-au încîntat, în mai mică sau mai mare măsură, copilăria tatălui său.
Poate că e normal să fie aşa, acum în „era” lui Ben 10, Johnny Bravo, Gemenilor Cramp, Fetiţelor Powerpuff, ş.a.m.d., însă sînt sincer cînd spun că şi la vîrsta de 40 şi … de ani mi-ar face plăcere să-i revăd pe Lolek şi Bolek, pe Iepurele „sovietic”-Ni Pagadi şi nu mai ştiu cum, sau pe cei din Creionul Fermecat ori Profesorul Baltazar.
Totuşi trebuie să recunosc că un oarecare succes au avut poveştile cu ursul păcălit de vulpe şi cu soacra cu trei nurori, aventurile lui Greuceanu şi cele ale lui Făt-Frumos. Surpriza cea mare a venit de la basmul „Omul Negru”, acel Bau-Bau „made in Romania”, care făcea deliciul jocurilor din copilăria mea, indiferent că trupa de prichindei era în faţa blocului, în spatele Casei Pionierilor sau la rînd, la alimentară, la conserve chinezeşti „Ma Ling”.
Juniorul a rămas impresionat de „omul negru”, un om hain care speria copiii, un „rău” de care trebuie să te fereşti tot timpul, şi pînă la urmă i-a găsit un „corespondent” printre roboţii care îşi fac de cap în aceste timpuri prin episoadele de pe Cartoon Network. Însă, de atunci asociază tot ce nu e bun, sau nu e bine, cu „omul negru”. Chiar şi eu am fost etichetat în cîteva rînduri ca fiind „omul negru” de către feciorul meu, din cauza unor refuzuri vizavi de cumpărarea cîtorva jucării prea scumpe pentru buzunarul meu.
La sfîrşitul anului trecut, într-una din zilele de „maximă campanie electorală” la Rădăuţi, cînd municipiul era sufocat de bannere şi steguleţe, am ieşit cu puştiul la plimbare. Pe traseul nostru spre centrul oraşului am întîlnit cîteva trupe de „agitatori” gălăgioşi îmbrăcaţi în culorile partidului pentru care se foiau, iar fiecare din cetele respective a avut grijă să-i dăruiască fiului meu şepcuţe, eşarfe, baloane, fanioane, brichete, chibrituri şi obligatoriul calendar cu „nea candidatu’”. Cînd am ajuns într-o zonă ceva mai liniştită, Matei mi-a explicat că nu înţelege de ce i-au fost dăruite brichete şi chibrituri pentru că „eu sunt copil, tată!”, apoi mi-a adresat o întrebare la care eu, părintele de 40 şi… de ani, reflectez şi acum, la trei luni de la „generalele” din 2008: „Spune-mi, tată, care din oamenii pe care i-am întîlnit sînt „oameni negri”? Cei portocalii, cei roşii sau cei galbeni?”.
Ianţule, unde eşti să te mănânc, pentru că (scuzaţi cacofonia) „Copiii Nu Spun Lucruri Trăsnite”!!!

Luigi Bărăgoiu
Jurnalist, Rădăuţi

Privim uneori imagini fără să ştim ce se ascunde în spatele lor. Riscuri, drame, sacrificii, transpiraţie, bani, etc. Fiecare fotografie are povestea ei. De cîte ori nu aţi rîs văzînd cameramani sau fotografi care cad sau „calcă în străchini” privind concentraţi prin obiectiv ? Cîte sacrificii nu face un fotograf pentru o imagine bună? Această imagine mi-aduce aminte de un prieten dintr-o tabără foto, un om de aproape 100 de kilograme, care s-a contorsionat de-ar fi putut să încapă şi-ntr-un geamantan doar pentru a surprinde în macro cîteva fire de gheaţă de pe lacul Cuejdel.
Mă gîndesc şi astăzi la cum arătam atîrnat la cîteva sute de metri înălţime, cu fundul într-un şezlong textil şi cu picioarele bălăbănind prin aer. Perspectiva unui raid cu motodeltaplanul şi posibilitatea de a captura imagini de la înălţime era în 1996 un vis ce ar fi animat mulţi fotografi. Entuziast şi tînăr, pe-atunci, nu am ratat propunerea lui Costy, şi după ce am asistat la asamblarea minuţioasă a „zmeului cu motor” am decolat de pe toloaca din Marginea. Cu şapca întoarsă să nu mi-o sufle vîntul, într-un costum de blugi şi cu camera legată de gît, admiram costumul negru din piele groasă cu vipuşcă cît degetul şi casca integrală ale pilotului pe care-l ţineam între picioare. Din cauza vîntului şi a zgomotului comunicam rar şi anevoie. Deşi ne aflam în apropiere de Suceava şi era vară adevărată, îngheţasem bocnă. Nu-mi mai simţeam genunchii şi coatele şi mişcam anevoios degetele pe cameră, dar eram fericit la gîndul că mă număram printre primii care aveau posibilitatea să filmeze şi să fotografieze de sus fără să fie deranjaţi de geam.
Prietenul căruia îi reproşasem că nu mi-a dat un costum sau măcar o cască m-a îmbărbătat spunîndu-mi: „La aproape 300 de metri, rahaturile astea nu ajută decît la identificarea cadavrelor”.

Click here to view the embedded video.

Corneliu Cîrdeiu
Jurnalist, Rădăuţi