Omul negru în cerul gurii
Puştiul meu de şase ani nu s-a lăsat deloc impresionat, ba mai mult, nici nu a avut răbdare să vadă pînă la capăt un desen animat cu Bălănel şi Miaunel, filmuleţ rătăcit pe o casetă veche. Degeaba am încercat să-i povestesc despre Pic şi Poc, Omuleţul Gopo, Mihaela sau despre alte personaje de „top” din desenele animate de demult, personaje care i-au încîntat, în mai mică sau mai mare măsură, copilăria tatălui său.
Poate că e normal să fie aşa, acum în „era” lui Ben 10, Johnny Bravo, Gemenilor Cramp, Fetiţelor Powerpuff, ş.a.m.d., însă sînt sincer cînd spun că şi la vîrsta de 40 şi … de ani mi-ar face plăcere să-i revăd pe Lolek şi Bolek, pe Iepurele „sovietic”-Ni Pagadi şi nu mai ştiu cum, sau pe cei din Creionul Fermecat ori Profesorul Baltazar.
Totuşi trebuie să recunosc că un oarecare succes au avut poveştile cu ursul păcălit de vulpe şi cu soacra cu trei nurori, aventurile lui Greuceanu şi cele ale lui Făt-Frumos. Surpriza cea mare a venit de la basmul „Omul Negru”, acel Bau-Bau „made in Romania”, care făcea deliciul jocurilor din copilăria mea, indiferent că trupa de prichindei era în faţa blocului, în spatele Casei Pionierilor sau la rînd, la alimentară, la conserve chinezeşti „Ma Ling”.
Juniorul a rămas impresionat de „omul negru”, un om hain care speria copiii, un „rău” de care trebuie să te fereşti tot timpul, şi pînă la urmă i-a găsit un „corespondent” printre roboţii care îşi fac de cap în aceste timpuri prin episoadele de pe Cartoon Network. Însă, de atunci asociază tot ce nu e bun, sau nu e bine, cu „omul negru”. Chiar şi eu am fost etichetat în cîteva rînduri ca fiind „omul negru” de către feciorul meu, din cauza unor refuzuri vizavi de cumpărarea cîtorva jucării prea scumpe pentru buzunarul meu.
La sfîrşitul anului trecut, într-una din zilele de „maximă campanie electorală” la Rădăuţi, cînd municipiul era sufocat de bannere şi steguleţe, am ieşit cu puştiul la plimbare. Pe traseul nostru spre centrul oraşului am întîlnit cîteva trupe de „agitatori” gălăgioşi îmbrăcaţi în culorile partidului pentru care se foiau, iar fiecare din cetele respective a avut grijă să-i dăruiască fiului meu şepcuţe, eşarfe, baloane, fanioane, brichete, chibrituri şi obligatoriul calendar cu „nea candidatu’”. Cînd am ajuns într-o zonă ceva mai liniştită, Matei mi-a explicat că nu înţelege de ce i-au fost dăruite brichete şi chibrituri pentru că „eu sunt copil, tată!”, apoi mi-a adresat o întrebare la care eu, părintele de 40 şi… de ani, reflectez şi acum, la trei luni de la „generalele” din 2008: „Spune-mi, tată, care din oamenii pe care i-am întîlnit sînt „oameni negri”? Cei portocalii, cei roşii sau cei galbeni?”.
Ianţule, unde eşti să te mănânc, pentru că (scuzaţi cacofonia) „Copiii Nu Spun Lucruri Trăsnite”!!!
Luigi Bărăgoiu
Jurnalist, Rădăuţi
