Limba română este demult supusă torturii. Din totdeauna a existat o luptă pentru respectarea regulilor ce o guvernează, de fapt, pentru respectul de sine, pentru că o persoană rezonabilă, decentă este caracterizată şi de limba pe care o vorbeşte. De corectitudine. Situaţia pare însă să nu fi fost niciodată atît de gravă ca astăzi. Ştiu bine că limba este un organism viu care se află într-o continuă transformare şi nu mă opun cîtuşi de puţin neologismelor, împrumuturilor sau altor forme de îmbogăţire. Accept modificările Academiei, indiferent cît de ilogice ar părea, bazîndu-se doar pe frecvenţa utilizării unei greşeli. Astea sînt regulile jocului. Dar totul trebuie să se facă în limita bunului simţ. Trăim vremuri în care libertatea de exprimare este considerabil mai mare, oricine îşi dă cu părerea despre orice în spaţiul public. Nu e cea mai bună idee, dar nici votul n-ar trebui să fie poate un drept universal sau egal. Principiul „cine nu munceşte, nu greşeşte” explică şi abundenţa şi varietatea greşelilor de limbă ale celor care ori o schilodesc intenţionat ori din sinceră neştiinţă. Acolo e vorba de mase, iar fenomenul, din păcate, nu poate fi controlat. Problema este cînd pe fir intră comunicatorii, acei profesionişti (sper) care lucrează pentru oameni de seamă, care doresc să-şi pună serviciile în slujba comunităţii, respectiv politicienii candidaţi. Alegerile îi bagă în priză o dată la patru ani, îi mobilizează şi le pune imaginaţia la încercare. Scot cele mai năstruşnice idei, planuri şi proiecte şi se laudă cu ele pe sub nasul electorilor. Investesc în campaniile lor de promovare cît mai puţin, nu dau doi bani pe modalitatea de comunicare, evidenţiind astfel exact cît preţuiesc în ochii lor alegătorii, cît de mult îi respectă. Mii de pliante şi fluturaşi electorali cu greşeli gramaticale crase, cu exprimări neromâneşti sînt publicate într-un dispreţ total pentru destinatar. N-au bunul simţ de a ne cere votul respectînd reguli de scriere ale limbii române care se învaţă în clasele primare. Habar nu au nici politicienii, nici scriitorii lor de texte, vai mama lor, că „noştri” şi „voştri” se scriu cu un singur i final ca şi „va reuşi” şi cîte şi mai cîte. De diacritice, nici nu poate fi vorba, deşi nu sînt o fiţă ci au rol esenţial. Pe de altă parte însă, candidaţii de serviciu ne-au arătat că nu au frică nici măcar de procurori, darămite de academicieni. Nu au respect faţă de lege şi de electori, darămite de limba română.