Istoria se repetă iar scenariul este trist. Deşi sîntem „hîrşîiţi”, cum se spune, ne vine greu să ne împăcăm cu situaţia, mai ales că la mijloc sînt, întotdeauna, oameni, familii, copii cărora li se hotărăşte destinul sec, de la centru. De peste 20 de ani în România se-nchid fabrici, firme, companii, se restructurează, se reduce personalul, indiferent că sîntem în criză sau că economia duduie. Şi chiar dacă ne-am putea numi avertizaţi, dovedim că nu sîntem sau degeaba ştim ce urmează pentru că nu putem evita. Este şi sentimentul minerilor de la Crucea, ameninţaţi cu închiderea exploatării şi rămînerea fără loc de muncă. Aproape 100 de mineri de la exploatarea Crucea – Botuşana, judeţul Suceava, de altfel singura şi ultima exploatare de uraniu încă activă din România, sunt blocaţi în subteran de luni cînd au decis şi declanşarea grevei foamei. Oamenii bănuiau ce-i aşteaptă încă de la începutul anului cînd au aflat strategia Companiei Naţionale a Uraniului. Li s-a spus că munca şi producţia lor nu mai sînt eficiente iar statul român a decis să nu le mai cumpere zăcămintele exploatate pe motiv că pot achiziţiona uraniu mai ieftin din Canada. Ca urmare, tot ce-au scos minerii la lumină anul acesta din mina de la Crucea zace în depozit, pentru că nimeni nu se îngrijeşte să vîndă. Evident că în atare condiţii, munca minerilor suceveni nu valorează nimic. Evident că nu-şi justifică salariul, atîta vreme cît produsul lor nu este valorificat. Ceea ce Compania Naţională a Uraniului numeşte strategie de redresare este de fapt o strategie de îngropare. Nu le spunem oamenilor că-i închidem pentru totdeauna ci doar temporar, nu le spunem oamenilor că avem interesele noastre ci doar ale ţării, iar oamenii vor protesta puţin, nu foarte vehement şi vor ceda încet, încet, căci oricum n-au alternativă. Ştiu şi autorităţile, ştiu şi minerii că direcţia e una singură. Scenariul însă presupune chiar şi aceste ultime eforturi de protest la care asistăm exact cum scrie cronica unei morţi anunţate.