România e plină de poveşti frumoase şi triste. Una dintre cele care ne-au făcut să ne simţim mîndri de-a lungul istoriei este cea a Institutului Cantacuzino. Înfiinţat prin decret regal al regelui Ferdinand, Institutul a avut ca scop precis imunizarea populaţiei contra pandemiilor şi epidemiilor iar cercetarea de la Cantacuzino era sprijinită de stat şi sponsorizată de Loteria Română. Finanţatorul de atunci există încă bine merci, Institutul însă şi-a dat duhul după mai bine de 90 de ani de făcut seruri şi vaccinuri. Atît au reuşit politicienii zilelor noastre să facă după ani de zile de încercări declarate de resuscitare. Ori n-au vrut ori n-au putut, cărţile au fost făcute iar după ce a imunizat milioane de români, inclusiv politicieni, creația profesorului Ioan Cantacuzino a fost pasată de la Sănătate în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Şansele ca studiile de imunologie şi producţia de vaccinuri să fie reluate sunt aproape inexistente. Miniştrii Sănătăţii, mult prea mulţi şi nepricepuţi, nu au găsit formula miraculoasă pentru a ridica Institutul la standarde europene. 2015 a prins Institutul cu datorii de 5 milioane de euro, 500 de angajaţi şi niciun vaccin pe linia de fabricaţie. Şeful guvernului a anunţat că actualul ministru al Sănătăţii, Vlad Voiculescu, pregăteşte un act normativ pentru readucerea la minister a Institutului Cantacuzino în vederea redeschiderii producţiei de vaccinuri în România. Ceea ce ar fi o veste foarte bună, dar chiar şi aşa, asta nu înseamnă că de la anul începem producerea de vaccinuri, date fiind piaţa foarte concurenţială de producţie de vaccinuri, capacitatea de cercetare şi de testare şi nevoia de reacreditare. În cea mai optimistă variantă, presupunînd că totul va merge bine, vom avea doar posibilitatea să mai încercăm odată. Din păcate sîntem doar în postura în care zece înţelepţi încearcă să scoată din apă piatra aruncată de un prost. Pardon, de mai mulţi.