2 aprilie este Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului, o tulburare de dezvoltare neuropsihiatrică, considerată drept una dintre cele mai severe. Este, de fapt, vorba de un întreg spectru de tulburări, simptomele sînt diverse, cauzele încă necunoscute. Afectați sunt copiii și implicit, familiile lor. Cu alte cuvinte, victimele își dublează sau chiar triplează numărul. Din cauza sistemului defectuos și incapabil, aspectele inumane îngreunează cu mult viața așa numiților „beneficiari”, care în loc să fie ajutați, sunt mai degrabă umiliți și izolați. Sunt zeci de asociații și organizații neguvernamentale în România care luptă de ani de zile pentru drepturile acestor oameni. Luptă, din păcate, cu mori de vînt și au micile lor mari victorii doar pentru că speranța moare ultima. Legislația noastră, de multe ori absurdă, are mari lacune și face mari nedreptăți. De pildă, copiii cu autism care împlinesc 18 ani, nu devin, cum logica ar impune, adulți cu autism. După această vîrstă, autismul dispare nicăieri, pacientul e încadrat la diverse alte tulburări și uitat de programe naționale, de stat, în general. O persoană adultă cu handicap în România are o indemnizație de cel mult 340 de lei. Foarte multe dintre persoanele cu autism nu primesc maximul permis și foarte puține dintre acestea reușesc să aibă un venit, așa încît să ducă un trai decent. Ce terapie, ce tratament să faci cu 300 de lei, cînd nici hrana pentru o lună nu poate fi asigurată? Guvernul Grindeanu, în mărinimia lui, a dat la toți, s-a gîndit să mulțumească toate categoriile sociale. A uitat însă de persoanele cu autism pentru că ele nu deranjează iar la români este o vorbă: copilul care nu plînge, nu vrea mîncare. Situația îmi amintește de bancul cu Moș Crăciun care ajungînd în Somalia, ia un copil pe genunchi și-i spune: N-ai păpat la prînz? Înseamnă că n-ai fost cuminte, nu primești cadou.