Ne-am obișnuit cu realitățile noastre sumbre atît de tare că nu ne mai miră nici statisticile care pun reflectorul pe noi. Nici măcar nu ne este jenă, pentru că nimeni nu-și asumă nimic, toată lumea ridică din umeri și arată cu degetul în altă direcție. Multe le știm dar preferăm să nici nu discutăm sau măcar să numărăm – dovadă că nu ne-am propus să rezolvăm. Un studiu realizat de UNICEF România arată că 300.000 de copii, dintr-un număr de patru milioane, nu merg în prezent la şcoală, iar jumătate dintre minori trăiesc într-o sărăcie lucie sau sînt la limita subzistenţei. Acești copii nu sînt invizibili, dar sînt tratați ca și cum ar fi. Printre acești copii se numără și elevii Școlii 141 din cartierul bucureștean Rahova, acolo unde tavanul s-a prăbușit ca din senin și doar Cel de Sus a făcut să nu existe victime. Starea de degradare în care se află școala cu pricina nu e de ieri, de azi, dar atitudinea de „je m’en fous” a responsabililor este perpetuă, ba chiar intensificată pe an ce trece. Nimeni nu va fi găsit vinovat sau incompetent, nimeni nu va răspunde pentru posibila nenorocire, pentru că nimeni nu-și propune să-i afle. Pentru că acești copii, proveniți din familii defavorizate, dezorganizate, sărace și fără șansă nu interesează, oficial, pe nimeni. Nici zecile de victime din Colectiv nu au făcut ca responsabilii să plătească, darămite acum, cînd nimeni n-a pățit nimic… Aflați la mîna providenței, copiii școlii din Rahova au scăpat deocamdată de școala ucigașă doar printr-o minune. Și ca dovadă-n plus că ei sunt invizibili, nici măcar televiziunile nu au acordat importanța cuvenită unui astfel de subiect. Da, dacă ar fi căzut tavanul la Liceul „Jean Monet”, discuția ar fi fost cu totul alta. Din păcate copiii din Rahova sînt peste tot în România, sînt sute de mii de copii care trăiesc în sărăcie lucie, pe care, ca să ne putem suporta pe noi înșine, îi ascundem în statistici.
Alina Mihăescu