Şpagă, şperţ, sfănţuială, ruşfet, mîzdă, recompensă, bacşiş, atenție, blat, cacao, drept, injecție, mangă, mânjeală, peșcheș, pincă, plic, plocon, uium, adică mită. Şi cîte altele or mai fi. Limba noastră-i o comoară, iar bogăţia asta este jutificată pe deplin de realitate. Nu degeaba există atâtea sinonime, douăzeci, pentru termenul de „mită”. Denumiri pentru toată lumea, pentru toate categoriile sociale, cu şcoală sau fără şcoală, pentru cei care dau, pentru cei care iau, fără discriminare. C-o justiţie deloc străină acestui fenomen, dar, slavă Domnului, coruptă doar pe alocuri, aflăm zilnic, din presă, că oricine, tot fără discrimimnare, poate ajunge după gratii din cauza mitei. Într-o singură ediţie de ziar citim depsre naşii de tren din judeţul Suceava, acuzaţi de luare de mită şi trimiterea lor în judecată, dar şi despre dosarele unor poliţişti daţi pe mîna judecătorilor pentru luare de mită. E vorba de 19 inculpaţi în primul caz şi de alţi 5 în cel de-al doilea. Poliţişti, naşi de tren, vameşi, judecători, avocaţi, medici, oameni de afaceri, celebrităţi, etcetera, căci lista poate fi chiar mai lungă decît cea cu denumirile de argou pentru infracţiunea cu pricina, cu toţii se înghesuie să se căpătuiască prin şpagă, metodă ce există şi funcţionează de cînd lumea. Ba chiar s-a dezvoltat o dispută publică privind legitimitatea acesteia. Voci sonore se aud adesesa în spaţiul public, susţinînd că e normal să dai mită pentru un tratament medical omenos, că mai bine plăteşti naşului o călătorie la jumătate de preţ decît să dai CFR-ului atîţia bani, că e de preferat să dai o şpagă poliţiştilor de la rutieră să te ierte de amendă şi de puncte de penalizare, sau, o justificare general valabilă, că aşa funcţionează lucrurile la noi. O bună parte dintre dătătorii de mită se simt chiar bine, cumpărînd atenţie şi privilegii. E acea categorie care a făcut, înainte de 89, din vînzătoarele de la Alimentara, gestionarii de la depozit sau portarii de spital, unele dintre cele mai invidiate doamne şi domni din tîrg. Sînt acei oameni ai căror valoare se cuantifică în televizorul la care se uită, altădată color, astăzi 4K, la autoturismul pe care-l conduc, atunci Dacia, astăzi 4×4, la blănurile şi alendeloanele cumpărate, demult de la Orăştie, acum din Grecia sau Dubai. Tot ei sînt cei care strigă „hoţii şi corupţii” şi cer respect. Îl cer pentru că, în sinea lor, au înţeles că respectul nu se cumpără, dar asta îi frustrează şi mai tare, iar cel mai la îndemînă e să ridice piatra. Aşa că, la început de an, le doresc procurorilor mult succes, sănătate, salarii mari cît să nu cadă-n ispită şi putere de muncă pe măsura ofertei. Şi astăzi n-a fost vorba decît despre mită.
Alina Mihăescu