„Nu daţi în Simona Halep. Nu vă datorează absolut nimic,” scria pe Facebook, zilele trecute, un prieten. Simplu şi precis, aşa cum ne-ar plăcea să fie mereu şi loviturile Simonei. Din păcate nu are cum, poate nu încă sau poate niciodată, pentru că un Nadal, un Federer sau o Serena sînt rarissimi. Dar Simona nu vrea să fie decît Simona, ceea ce este foarte bine. Suporterii români însă, se manifestă bipolar, ori asta e o afecţiune sau chiar o defecţiune. De caracter. Înfrîngerea suferită de Simona Halep în partida cu Angelique Kerber a obligat-o pe Monica Niculescu să cîştige confruntarea cu Andrea Petkovic, ceea ce nu s-a întîmplat, aşa că România a retrogradat din Grupa Mondială, după un an petrecut în elita tenisului. Ceea ce este o adevărată jignire pentru suporterul român. Mai „grav” stau lucrurile în gimnastică. Pentru prima oară din 1968, România nu va avea echipă în concurs la Jocurile Olimpice. Opinia publică este, din nou, siderată. Sutele de medalii cîştigate în aproape jumătate de secol de participare neîntreruptă nu mai valorează nimic iar Octavian Bellu este arătat cu degetul ca principal vinovat. Ori nici el, nici Mariana Bitang, nu datorează nimănui, nimic. Statul român a finanţat acest sport cum l-a finanţat şi a răsplătit performanţele atît cît a vrut. Suporterii români au stat mereu în faţa televizoarelor savurînd momentul podiumului care, parcă, li se cuvenea. Aceste gesturi însă, nu se cheamă susţinere, campionii nu cresc de nicăieri, aşa că aflarea responsabililor pentru ruşinea de a nu participa la jocurile de la Rio, printre singurii oameni care au făcut realmente ceva, nu-şi are rostul. Isteria, cu atît mai puţin. Ca naţie, avem exerciţiul pierderii. Am făcut-o de-atîtea ori, în atîtea contexte şi domenii încît ar trebui să ştim s-o facem cu graţie. Dar ce folos, dacă n-am învăţat nimic şi am arătat cu degetul mereu în altă parte?