Corupţia în România presupune şpăgi uriaşe, spectacol televizat şi condamnaţi sau cercetaţi care se autodeclară nevinovaţi. Iar mulţi dintre ei nici nu mint cînd susţin asta. O confirmă studiile sociologice, unul dintre acestea dat recent publicităţii de către Ministerul Justiţiei. Potrivit studiului intitulat „Opinia persoanelor condamnate privind cauzele şi consecinţele corupţiei”, majoritatea condamnaţilor pentru corupţie din România spun că au fost motivaţi de posibilitatea de a oferi o viaţă mai bună familiilor, şi nu de cîştigul financiar şi neagă că ar fi făcut ceva greşit. Adică n-au făcut-o pentru sine, n-au fost avari, egoişti fără suflet şi nici măcar pentru bani, căci nu banii aduc fericirea, vorba cîntecului din folclorul urban. Ei s-au lăsat mituiţi sau au dat şpăgi şi au participat la inginerii financiare în afara legii, fiind plini de bune intenţii. Cele mai importante beneficii care i-au motivat pe cei condamnaţi pentru corupţie au fost satisfacţia şi gratificarea personală, precum şi posibilitatea de a oferi o viaţă mai bună familiilor. Este deci vorba de sentimente, nu de bani. Să ne imaginăm deci ce gîndesc ei despre noi, ceilalţi, care n-am făcut ce-au făcut ei, care nu ştim să profităm de oportunităţile vieţii. Asta în cazul în care cineva se gîndeşte vreo secundă la noi. Că sîntem nişte haini, cărora nu ne pasă de bunăstarea familiilor noastre, că nu sîntem capabili de sacrificii pentru cei dragi aşa cum au făcut ei. Analiza arată că factorii care par să stea la baza corupţiei pot fi comparabili cu factorii care stau la baza lipsei de integritate în general. Asta înseamnă că ei, convinşi fiind că n-au greşit, n-au nicio şansă de reeducare, se consideră victime şi dacă vor mai fi vreodată în situaţia asta, la fel vor face. Acelaşi studiu reliefează faptul că nemulţumirea salarială nu a influenţat direct intenţia de corupţie, dovadă stau miile de români total nesatisfăcuţi de veniturile lor şi care totuşi nu ajung să fie condamnaţi pentru corupţie deşi, vă jur, îşi doresc o viaţă mai bună pentru familiile lor. Cu alte cuvinte, sînt decenţi, au bun simţ, au obraz, au ruşine şi-şi respectă conaţionalii, adică exact ce le lipseşte condamnaţilor pentru corupţie, fără remuşcări. Studiul mai arată că majoritatea respondenţilor nu neagă faptele sau acţiunile pentru care au fost condamnaţi, însă neagă că ar fi făcut ceva greşit. Ce credeţi, deci, au vreo remuşcare? Şi aş fi fost tentată să cred că situaţia are legătură cu educaţia. Ei bine, m-aş fi înşelat, căci 61,6 la sută dintre condamnaţii pentru corupţie au studii universitare. Iar peste 43 din total lucrau înainte de condamnare în administraţiile locale şi centrale. Interesantul studiu arată că din ianuarie 2006 pînă în decembrie 2013, 2.547 de inculpaţi au fost condamnaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive, dintre care aproape jumătate deţineau funcţii politice, inclusiv un fost prim-ministru, trei miniştri, 14 membri ai Parlamentului, doi secretari de stat, doi preşedinţi de consilii judeţene, 49 de primari, primari adjuncţi şi prefecţi, 34 de judecători şi procurori, 79 de directori de companii naţionale şi instituţii publice şi 110 funcţionari din cadrul autorităţilor de control. Rata de confirmare a rechizitoriilor DNA prin hotărâri judecătoreşti definitive a fost de peste 90 la sută. În concluzie, coruptul român nu e oricine, e un intelectual, cu loc de muncă, cu aptitudini, cu şarm, adică un domn rafinat. Ce trist!
Alina Mihăescu
