Ca să fii luat în seamă, e nevoie de o atitudine conflictuală, de acţiune în forţă de genul „occupy”. Studenţii au înţeles asta şi au procedat în consecinţă. Au fost nevoiţi să ocupe amfiteatrele pentru ca revendicările lor să ajungă în atenţia ministrului Educaţiei. Şi totuşi, una este să vrei să rezolvi o problemă, alta este să n-o mai poţi ignora şi, ca urmare, să te faci că o rezolvi. Ministrul Sorin Cîmpeanu şi-a aplecat urecehea la protestele studenţilor, dar asta nu înseamnă că i-a şi ascultat. După părerea sa multe dintre chestiunile semnalate de studenţi erau de fapt, rezolvate. Sorin Cîmpeanu spune că astfel de consultări între studenţi şi forurile de conducere sînt necesare şi binevenite. Observăm însă că ele nu se întîmplă decît atunci cînd studenţii forţează nota. Mai spune domnul ministru că este foarte importantă consolidarea legăturilor dintre sistemul de educaţie şi piaţa muncii. Dar asta spunem toţi, mai greu este să o şi facem, iar pînă una alta, mii de absolvenţi se trezesc în fiecare an năuci, fără să ştie să facă ceva, fără exerienţă, fără viitor. Armonizarea şcolii cu piaţa muncii, domnule ministru, nu ţine de studenţi ci de dumneavoastră, aşa că nu puteţi fi de acord cu ceva dar în acelaşi timp să nu faceţi nimic. E un nonsens. Pe de altă parte, studenţii sînt nemulţumiţi de subfinanţarea învăţămîntului, iar ca răspuns la cererea de acordare a celor 6 procente din PIB, aşa cum legea prevede, Sorin Cîmpeanu spune că bugetul Educaţiei a crescut cu 2 miliarde de euro în 2015 faţă de 2012. Un fel de bună ziua – bat pari. Cît despre reprezentativitate în forurile de conducere ale universităţilor şi despre implicarea studenţilor în mersul acestor instituţii, şeful Educaţiei spune că asta deja s-a rezolvat, că ţine de autonomia universitară. După întîlnirea pe care a avut-o cu reprezentanţii studenţilor protestatari, ministrul Sorin Cîmpeanu a declarat că le-a explicat studenţilor pe puncte ce şi cum. Păi tocmai asta e domnule ministru, că la acest nivel, relaţia profesor-student nu mai poate să fie una de subordonare. Nu mai e cazul să vină profesorul ca un şef, să le explice studenţilor cum se derulează lucrurile. Studenţii au nevoie să fie ascultaţi, nu doar îndrumaţi şi dirijaţi. Tocmai asta face diferenţa. Parteneriatul constructiv presupune o relaţie pe orizontală, nu pe verticală, o atitudine proactivă, nu una ofensivă-defensivă, respect reciproc, respectarea drepturilor şi libertăţilor şi mai ales bune intenţii.
Alina Mihăescu
