Instituţia sindicală în România s-a decredibilizat demult. Prea mulţi lideri de sindicat au ajuns miniştri, parlamentari sau pur şi simplu s-au îmbogăţit suficient cît să treacă în tabăra celor mulţumiţi cu ceea ce au sau cel puţin, suficient de mulţumiţi cît să nu se mai considere un reprezentant al celor mulţi şi fraieri. Au ales deci statutul de privilegiat al societăţii. E adevărat că pe unii i-au ajuns condamnările din urmă şi au trecut pe la „mititica„ dar nici că s-ar întoarce în tagma celor mulţi. Cu alte cuvinte face. Face să fii sindicalist, să negociezi cu ăia care împart bugetul şi să manipulezi mase întregi de cotizanţi. Mai ales că nici nu trebuie să rezolvi mare lucru. Nu-mi amintesc vreo izbîndă sindicală a ultimelor două decenii. Cît desre mineriade, care, ce-i drept, au rămas în istorie, numai de izbîndă nu poate fi vorba. Cînd se deschide subiectul salarii, sindicaliştii ciulesc urechile. Nu cu o atitudine de solidaritate, aşa cum ar fi firesc, ci dimpotrivă, cu invidie. Prin excelenţă sindicatele din învăţămînt au performat cu ineficienţă maximă. Sub toate guvernele postdecembriste au cerut cu capul plecat un ban în plus, au trăit iluzia negocierii ca de la egal la egal şi s-au lăsat duşi de nas ca nişte preşcolari nevinovaţi. N-au obţinut niciodată altceva decît promisiuni. Acum, de cînd cu măririle salariale anunţate pentru medici, dascălii se fac din nou auziţi. Vor şi ei. Merită, categoric, mi-e teamă însă că nu au nicio şansă. Demersul e sortit eşecului încă din motivaţie. Profesorii cer salarii mai mari pentru că şi medicii vor primi salarii mai mari. O chestiune de capra vecinului într-o altă variantă. Şefii de sindicat ameninţă cu proteste de amploare. Greu de imaginat ce înţeleg aceştia prin amploare odată ce nu au arătat vreodată că sînt capabili, iar guvernanţii ştiu foarte bine asta. Profesorii nu şi-au primit nici măcar drepturile salariale restante cîştigate în instanţă. Cine mai poate crede că anul ăsta ar fi capabili să răpună sistemul? Poate doar să renunţe cu totul la sindicate şi să procedeze după cum le dictează conştiinţa. Şi poate ar trebui să mai renunţe la formula aia cu „stai în banca ta”, măcar în interesul personal.
Alina Mihăescu
