Se spune că şcoala nu ne pregăteşte copiii pentru viaţa adevărată. Adesea, nici părinţii nu fac asta. Fie că e dintr-un sentiment de protecţie exagerat, fie că e din cauza unui sistem inadaptat încă şi impotent să facă asta, faptul că şcoala nu e viaţă 100% e şi bine şi rău. Graniţa dintre cele două e foarte fină, iar echilibrul, teribil de greu de găsit. Sigur, stă în măiestria profesorului capacitatea de a-i aduce pe copii cît mai aproape de gardul care le desparte pe cele două, aşa încît să poată zări ce e dincolo. Cînd însă, la mijloc, se află gardul de protecţie al unui penitenciar, mintea stă în loc şi apar brusc întrebările: cine şi mai ales de ce ar face aşa ceva? De ce un profesor ar hotărî să-i ducă pe elevii săi în vizită într-un penitenciar? Aşa cum şi noi mergeam, cîndva, cu clasa, la fabrica de sticlă. E săptămîna în care se derulează programul „Şcoala altfel”. Profesorii sînt nevoiţi să organizeze tot felul de activităţi pentru elevi, altele decît cele obişnuite, inclusiv în afara şcolii. E de bun simţ să ne imaginăm că e vorba despre activităţi educative, din care elevii ar învăţa ceva, prin care şi-ar îmbogăţi experienţa şi cunoştinţele. Şi tocmai pentru că, în mod tradiţional, şcoala românească pune accent pe teorie şi multă informaţie, ar fi atît de uşor ca profesorii să găsească zeci de alternative pentru această săptămînă altfel. Ei bine, elevi de la mai multe şcoli din judeţele Suceava şi Botoşani vizitează în această săptămînă Penitenciarul Botoşani în cadrul unui program educaţional numit „Şcoala altfel – Şcoala vieţii”. Varianta propusă e atît de altfel încît pare ireală. Fac rămăşag, cîndva vom vedea asta într-un film. Înţeleg conceptul de „aşa nu”, tuturor ne spuneau părinţii cînd eram mici, că, dacă nu învăţăm, o să ajungem ca cine ştie ce pierde vară, dar de aici pînă la a duce copii de şcoală generală să vadă cu ochii lor cum e viaţa într-un penitenciar, e cale lungă. Cît de mare poate fi potenţialul infracţional al acestor elevi? Ce istoric au în spate, de unde provin? Pe ce statistici şi date se bazează dascălii care decid că o astfel de experienţă le-ar fi utilă elevilor? Oficialii penitenciarului susţin că prin desfăşurarea acestor activităţi se urmăreşte prevenirea comportamentelor deviante în rîndul tinerilor. La fel cred şi profesorii care au ales să facă asta: că prevenirea delicvenţei juvenile se face prin „conştientizarea contextelor sociale de (re-)educare, precum penitenciarele”. Înşiruirea de cuvinte bine alese nu numai că sună extrem de inuman, dar n-are nimic de-a face cu educaţia. Puterea exemplului, modelele funcţionează foarte bine la vîrsta adolescenţei. Depinde însă ce văd, ce aud şi ce primesc aceşti copii. De multe ori provin din familii sărace, dezorganizate, monoparentale, cu mulţi fraţi sau părinţi alcoolici, au şanse minime să se desprindă din mediul toxic, aşa încît profesorii, dînd dovadă de sînge rece şi minte limpede, s-au gîndit să le arate ce-i aşteaptă. Să nu sufere un şoc atunci cînd vor ajunge acolo, să calce pe teren cunoscut. Cinic şi stupid! Iar dacă, pe viitor, rămîn în pană de idei pentru „şcoala vieţii – şcoala altfel” le sugerez o listă de obiective unde viaţa e adevărată: la morgă, în ghetouri, în bordeluri, în canale, pe front. Mare-i grădina!
