Oameni buni, trăim un moment istoric. Ceea ce se va întîmpla săptămîna aceasta, la Suceava, este minunat, special, extrem de rar, aproape unic. Greu de crezut, dar adevărat, joi, Consiliul Local votează înfiinţarea Teatrului Municipal „Matei Vişniec” Suceava. Adio, epocă în care n-avem teatru, cinema, operă, sau alte instituţii de acest gen. Vom putea, în sfîrşit, răspunde, la banala întrebare „ce faci?”, cu preţiosul „bine, merg la teatru”. Aşa cum n-am putut face asta în ultimii 30 de ani, la fel presa n-a putut da vreodată asemenea ştire. Ar trebui să fie breaking news nu doar pe posturile locale de televiziune, ci şi la cele naţionale. Nu se va întîmpla asta, dar ar merita. Problema este că de la zis la făcut e cale lungă, iar de la înfiinţarea pe hîrtie, pînă la funcţionarea propriu-zisă, e şi mai şi. Dramaturgului Matei Vişniec, al cărui nume îl va purta şi teatrul sucevean, i se datorează deja mult în ceea ce priveşte actele culturale în urbea noastră. Faptul că acceptă ca noua instituţie să-i poarte numele este un gest în plus de generozitate faţă de Suceava, iar menţiunea sa că, onorat fiind, solicită totuşi ca teatrul să corespundă criteriilor sale, e de bun simţ şi musai de respectat. Matei Vişniec a trimis primarului Ion Lungu o scrisoare în care îşi spune opinia despre acest proiect la care a visat. Se simte în text implicarea emoţională a dramaturgului, dar este evidentă şi luciditatea cu care cere înfăptuirea lui cu profesionalism. Matei Vişniec îşi permite chiar, şi bine face, să traseze cîteva direcţii, să sugereze ce ar trebui să devină această instituţie, care e rolul ei şi cît de importantă este. Spune Matei Vişniec, încă din prima frază, că Suceava are nevoie de „un teatru profesionist, activ”, de o trupă care să creeze spectacole, dar şi stagii de actorie pentru copii, adolescenţi şi adulţi. „Teatrul, spune dramaturgul, înseamnă socializare prin cultură, descoperirea unor posibilităţi nebănuite în propria fiinţă… Un elev care încearcă să se iniţieze în arta teatrului poate depăşi multe complexe, îşi uită timiditatea, se descoperă pe sine, se formează, se structurează psihic, descoperă o nouă lume, prinde gust pentru lectură şi pentru muzică, pentru artele vizuale în general şi pentru dialog.” Întreaga scrisoare semnată de Matei Vişniec îndeamnă la responsabilitate, e pertinentă şi demnă de citat integral, dar sinceritatea, simplitatea cu care explică ce e de făcut şi de ce, arată că o face cu inima. E rar un astfel de cadou în zilele noastre, iar autorităţile ar trebui să-l preţuiască. Dacă în cazul cetăţenilor, al masei largi de votanţi, se mai practică, un dramaturg, dar mai ales un om ca Matei Vişniec nu merită să fie dezamăgit. În plus, atîta vreme cît Matei Vişniec nu ne datorează nimic din ceea ce este, păcat ar fi să-i facem, prin nepăsare şi lipsă de profesionalism, un deserviciu, folosindu-ne în van de numele său. Ori facem treabă, ori îl lăsăm în pace.
Alina Mihăescu
