Nu cred că greşesc dacă spun că Măliniul este una dintre cele mai frumoase şi mai bogate comune din judeţul Suceava. Asta-i impresia pe care ţi-o lasă casele mai vechi sau mai noi, mai mari sau mai mici ori mai mult sau mai puţin colorate care străjuiesc drumul destul de bine asfaltat. Un drum lung care nu se lasă pînă nu ajunge în buza unei pîrtii de schi care se află în imediata apropiere unui cochet motel care organizează elegante nunţi în aer liber. Un drum care pînă la pîrtie lasă în urmă cîteva pensiuni aruncate pe dealurile din împrejurimi laolaltă cu terenuri de sport şi mici bazine de înot. Drumul despre care vă vorbesc are ca punct de plecare centrul comunei, care, la sfîrşit de săptămînă, atunci cînd nu sînt sărbători religioase, devine parcare pentru maşinile scumpe ale nuntaşilor. Peste drum de Primăria Mălini, locul în care sînt oficiate cununiile civile, se află Casa Memorială „Nicolae Labiş”. O casă care, într-o frumoasă zi de sîmbătă, ar trebui să aibă porţile deschise pentru turiştii care sînt veniţi la pensiuni, dar mai ales pentru cei care au bătut drumul special pentru a vizita locul în care Nicolae Labiş scria şi plîngea. Scria. Numai că sîmbătă, 20 august, în judeţul turistic Suceava, Casa Memorială „Nicolae Labiş” era închisă. În poarta de lemn de la intrare o pioneză ţinea fixată o bucată de foaie de caiet de şcoală generală pe care scria: „Sînt plecată din localitate. Mulţumesc. Mîine sînt aici”. Pesemne că reforma Statului Român a ajuns şi la Mălini. A ajuns atît de nervoasă încît, cu o singură excepţie, a dat pe toată lumea de la muzeu afară. Iar o angajată nu poate ţine deschis muzeul tot timpul, pentru că aceasta se poate îmbolnăvi şi poate are de mers la o rudă din altă localitate sau la o nuntă la care să stea pînă în zorii zilei. Aşadar, nu muzeografa este vinovată pentru că obiectivul turistic era închis, ci deştepţii care fac disponibilizări de personal din birouri. Şi ar mai fi o problemă. La poarta de intrare în Casa Memorială „Nicolae Labiş” este un citat din Goethe, care sună astfel: „Să nu treacă o zi fără să vezi, să auzi, să citeşti”. În primul rînd, eu n-am vrut să treacă o zi fără să văd ceva, dar n-am reuşit pentru că muzeul era închis. În al doilea rînd, o să încerc să văd dacă în faţa Casei Memoriale „Johann Wolfgang van Goethe” este vreun citat din Nicolae Labiş.
