Accidente, tragedii, pierderi de vieţi omeneşti se vor întîmpla întotdeauna. Nu vor fi niciodată suficiente măsurile de protecţie pentru a evita 100% o nenorocire. Pericolul însă poate fi micşorat, iar siguranţa cetăţenilor ar creşte proporţional, cu condiţia să ne pese. Uneori, am senzaţia că în instituţiile statului, cu precădere, nu lucrează oameni, ci nişte paiaţe fără minte şi fără suflet. Sentimente, empatie, ioc. Curba de la Prisaca Dornei e un punct sensibil pe traseul ce leagă Cîmpulung Moldovenesc de Suceava. Toţi şoferii o ştiu, o simt ca fiind periculoasă, iar statisticile de la Poliţia Rutieră sînt dovada de netăgăduit că locul acela are nevoie de atenţie şi de infrastructură specială. Autoturismele care ies din decor pentru că şoferii nu le mai pot controla, sînt atît de multe, că nici nu mai prezintă interes. În plus, acolo s-au petrecut evenimente mult mai spectaculoase, cu consecinţe cu adevărat grave şi e firesc să le umbrească pe cele banale. În 2013, un autotren încărcat cu cherestea a fost scăpat de sub control, în aceeaşi curbă. A ieşit în afara drumului, s-a izbit de gardul unei case iar tonele de lemn s-au prăvălit peste curtea şi casa unui localnic. Patru oameni au murit atunci: doi pasageri, şi doi localnici, tată şi fiică, ce se aflau în curtea casei. Cum se întîmplă adesea în România, e nevoie de o nenorocire ca autorităţile să constate că se impun măsuri pentru creşterea siguranţei cetăţenilor, că trebuie să facem ceva. Poliţia Rutieră a solicitat încă din 2013 celor de la Drumuri Naţionale Cîmpulung Moldovenesc să monteze indicatoare, parapeţi metalici dubli şi benzi rezonatoare care să forţeze şoferii să reducă viteza în curbă. Au montat doar nişte limitatoare de viteză. Nesemnificativ. A demonstrat-o viaţa. Viaţa care pentru trei tineri s-a oprit joi, în aceeaşi curbă de la Prisaca Dornei, în acelaşi tip de camion care transporta cherestea. După o istorie macabră care se repetă, se vorbeşte din nou despre instituţiile statului care ar trebui să securizeze cumva drumurile patriei. Se vor găsi probabil şi nişte vinovaţi, poate alţii decît cei decedaţi. Mi-e teamă însă că nu va răspunde nimeni. Răspunderea aparţine oamenilor, iar în instituţiile statului se pare că nu lucrează oameni.
Alina Mihăescu
