Printre multe legi şi prevederi prost făcute, inechitabile sau fără utilitate, apare din cînd în cînd una simplă, logică, de bun simţ, precum propunerea ministrului Sănătăţii Nicolae Bănicioiu de a introduce Educatia sanitară ca materie obligatorie în şcoli. Greu de imaginat că cineva ar putea avea obiecţii, dar societatea românească reacţionează adesea surprinzător. Reprezentanţii unor organizaţii neguvernamentale au trimis o scrisoare deschisă prin care cere miniştrilor Sănătăţii şi Educaţiei să promoveze prin aceste ore de educaţie sanitară ideea că ”cel mai bun lucru pentru sănătatea copiilor” este abstinenţa pînă la căsătorie. Asta sună a aspirină ţinută între genunchi. Se presupune că manualele pentru orice materie care se predă în şcoli au un conţinut avizat, întocmit de nişte specialişti. Logica ne spune că ceea ce presupune educaţia sanitară şi ce e util de ştiut să fie stabilit de către nişte oameni cu studii în domeniul sănătăţii. Corpul uman este format din cap, trunchi, membre, organe interne, sistem sangvin şi nervos, oase, muşchi şi cîte şi mai cîte – o minunăţie de maşinărie. Aşa cum un specialist ne explică de ce e bine să ne spălăm pe mîini ca să nu facem hepatită, la fel de firesc e ca un specialist să ne povestească despre nutriţie, despre ochi sau despre piele. Adică despre fiecare părticică a corpului nostru, fie ea şi organ genital. Cum altfel să ştim s-o îngrijim, s-o respectăm şi mai ales s-o ţinem în perfectă stare de funcţionare dacă n-o cunoaştem? Informaţia ştiinţifică nu presupune îndemn la desfrîu. Discuţia despre cum se fac cu adevărat copiii are mai degrabă ca rezultat evitarea accidentelor, relaţiilor şi chiar sarcinilor nedorite. Vîrsta adolescenţei este biologic vorbind vîrsta căutărilor şi descoperirilor, iar ceea ce simte fiziologic un adolescent nu este controlat sau determinat de un factor extern. Din necunoaştere vine şi pornirea unora de a-şi da cu părerea, de a propune ce e bine şi ce e rău pentru alţii sau de a ne spune în aceeaşi scrisoare deschisă că rapoartele Naţiunilor Unite, pe care le invocă uneori ca argument, nu sînt de fapt de luat în seamă. Citez din scrisoarea semnată de 19 ONG-uri, trimisă celor doi minştri: „În Marea Britanie, ţară cu experienţă de 30 de ani în domeniu, situaţia s-a inrăutăţit în urma introducerii acestei materii. Conform datelor UNICEF si ONU, în Polonia, o ţară apropiată României, unde educaţia sexuală este absentă din şcoli, rata natalităţii la adolescentele între 15-19 ani este mult mai mică decît în SUA, Canada sau Marea Britanie, acolo unde se predă această materie de zeci de ani.
Totodată, respingem folosirea drept argumente a unor rapoarte ale diverselor Comitete ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Ne permitem sa reamintim respectuos că aceste documente au valoare de recomandări şi nu putere de lege, politicile în domeniul sănătăţii şi familiei fiind de competenţa statului român.” Corect. A statului român şi mai ales a specialiştilor în sănătate, nu în prins fluturi. Dacă tot nu ne pricepem, n-ar fi oare mai bine să ne vedem fiecare de-ale noastre? Această pudoare fără rost nu doar că ne ţine pe loc, ba chiar sabotează puţinele iniţiative bune care se iţesc pe ici colo. Scrisoarea are ca titlu „Educaţie pentru sănătate – DA, educaţie ideologică – NU!” Exact aşa mă gîndeam şi eu.
Alina Mihăescu
