Întotdeauna am fost de părere că un abuz care presupune pedepsirea unei persoane nevinovate este mult mai grav decît un hoţ neprins, în libertate. Şi păstrez foarte clar în minte acest principiu cînd judec proaspătul diferend din spaţiul public referitor la acţiunile inspectorilor ANAF, la evazioniştii fiscali şi la abuzurile ce s-ar putea comite. Constat că opinia publică s-a inflamat foarte tare că ANAF-ul a început să acţioneze vizibil şi, din cîte se pare, să nu ierte nimic. Românul e foarte tolerant cu hoţul mic. Probabil că unul mic, foarte mic, sălăşluieşte în aproape fiecare român în parte, aşa că el are tendinţa de a-l privi cu înţelegere şi părtinire. Adică dacă furi mai puţin, cît să rămînă şi pentru alţii, e în regulă. Doar dacă razi tot e grav. Românul nu se supără pe cei care merg pe lîngă lege atîta vreme cît îi pică şi lui ceva sau diferenţa dintre el şi întreprinzătorul cu pricina nu e foarte mare. Doar cînd standardele nu-i mai încap în aceeaşi categorie socială, capra vrecinului începe să deranjeze. Românul se revoltă nu din sete de dreptate, ci din invidie şi frustrare. Argumentul apărării în cazul celor care nu fură suficient de mult încât să fie strigător la cer este că alţii fură mai mult, că hoţii cei mari trebuie prinşi primii. Ar trebui totuşi să se înţeleagă că acesta nu este un argument, ci doar o replică relativ comodă, în situaţia în care nu există argumente. Se sugerează cumva, că inspectorii ANAF ar trebui să lucreze cu două ocale, una mică pentru întreprinzătorii mici, şi alta mare pentru cei mari. Evaziunea este evaziune şi dacă e mică şi dacă e mare, la fel minciuna, hoţia, corupţia, şpaga. Sigur că e nevoie de profesionalism şi înţelepciune atunci cînd vine vorba de sancţiune. Evident că abuzurile pot apărea şi nimeni nu şi le doreşte. Ca să fie o instituţie respectată, ANAF trebuie să arate că e puternică. Ca să fie puternică, ANAF nu trebuie să facă concesii, să cedeze presiunii publice şi nici să cîntărească lucrurile subiectiv, pe bază de emoţii. Pînă acum, această instituţie importantă a statului trecea mai degrabă neobservată, nu deranja decît cu scop precis. Nu era bine. Acum, prin acordul prezumţiei de nevinovăţie, îmi place să cred că încearcă să se credibilizeze şi să lupte cu adevărat împotriva evaziunii fiscale. S-o lăsăm, propun, să-şi facă treaba.
Alina Mihăescu
