Departe de finalizare, chiar şi în situaţia în care personajul principal a dispărut, scandalul Hexi Farma ridică noi şi noi semne de întrebare şi dezvăluie adevăruri uluitoare. Nu mă refer strict la cazul Condrea şi dosarul procurorilor, ci la sistemul românesc de sănătate, la cum sîntem trataţi ca pacienţi, la cum trăim şi mai ales la cum murim. Dar ce mai contează, dacă tot murim? Aceasta este atitudinea pe care prea mulţi dintre noi o afişează cînd vine vorba de statistici privind decesele. Argumentul de neclintit care stă pavăză corpului medical este acela că nu se poate demonstra că un anume pacient care-a murit ar fi putut de fapt să trăiască. Din păcate, problema este mult mai profundă decît o „banală” culpă medicală. Şi da, se poate discuta despre posibilitatea evitării deceselor pacienţilor. Este chiar obligatoriu, pentru ca rezultatele statisticilor să nu rămînă simple cifre strigătoare la cer. Odată ce Eurostat, organismul european de statistică, face astfel de studii, înseamnă că morţii şi cauzele deceselor interesează pe cineva; înseamnă că se discută, se cercetează şi că există un rost. Aş crede, deci, că ar fi cazul să vorbim şi noi despre morţii noştri, mai ales că ar fi putut să fie vii. Eurostat a publicat recent un raport din care reiese că aproape jumătate din decesele care au avut loc în spitalele româneşti, în anul 2013, ar fi putut fi evitate avînd în vedere evoluţia tehnologică şi cunoştinţele medicale actuale. E oficial! Potrivit raportului, România este pe ultimul loc în rîndul sistemelor de sănătate din Europa în ceea ce priveşte eficienţa sistemului de sănătate şi capacitatea acestuia de a salva vieţi. Mai exact, datele Eurostat arată că cel mai mare procent din Europa, 49,4% din cazurile de deces înregistrate în spitalele româneşti în 2013, puteau fi evitate. Şi ca să înţelegem mai clar tragedia, este vorba de peste 27.400 de persoane care NU ar fi trebuit să moară. Aproape la fel de prost ca noi stau ţări precum Letonia, cu 48,5%, Lituania cu 45,4% şi Slovacia cu 44,6%. Gîndiţi-vă însă că toate sînt ţări mai mici decît România, deci numărul propriu-zis al morţilor contează. Din păcate, nu există ţară în care să nu se moară şi aiurea, dar cînd e vorba de vieţile oamenilor, cantitatea e relevantă. Sînt statistici şocante, cifre care paralizează, în faţa cărora nu poţi să nu te gîndeşti că moartea nejustificată a zeci de mii de oameni în fiecare an nu contează. Nu se poate să nu ne răsune în urechi vorbele doctorilor, ale directorilor de spitale, ale miniştrilor care dădeau asigurări că arşii de la Colectiv au tot ce le trebuie ca să fie trataţi în România. De fapt, Colectiv a existat şi înainte de octombrie 2015 şi după. De fapt, ceea ce se întîmplă în spitalele din România se cheamă genocid. Dar nu unul oarecare, ci unul asistat, pe bani, dezinfectat. Un genocid pe care o moarte accidentală sau suicidală şi, cel mai probabil, pe deplin justificată medical, nu are cum să-l acopere.
