Instituţia bisericii are, periodic, accese de participare activă la viaţa socială. Şi nu mă refer la menirea sa în societate aşa cum o înţelegem cu toţii, ci la amestecul în terburi mai degrabă laice şi de multe ori necurate. Nu voi scrie astăzi despre declaraţii, atitudini şi orice alt tip de propagandă de campanie electorală, deşi tare mă mănîncă degetele. Aşa cum societatea românească e ruptă în două, la fel Biserica se balansează între încredere şi neîncredere, fără a se suprapune neapărat peste cele două emisfere ale societăţii. Se discută mult şi cu patos dacă sîntem sau nu un stat laic, dacă e important sau dacă ar trebui să conteze faptul că românii sînt ortodocşi, dacă e bine ca religia să fie studiată în şcoli. E o chestiune care animă spiritele şi evidenţiază extremele. Şi totuşi România, din acest punct de vedere, e o ţară destul de echilibrată. Nu sîntem ca Olanda sau Marea Britanie, dar nici ca Grecia sau Spania. Potrivit Wikipedia, deci o sursă nu foarte sigură, 42% dintre olandezi nu sînt credincioşi. 29% sînt catolici iar restul de multe alte feluri. În principiu, nu li se potriveşte mai deloc zicala „crede şi nu cerceta”. În ceea ce priveşte religia în şcolile publice, nu este prevăzută predarea niciunei religii, cu excepţia cazului în care părinţii solicită asta, iar dacă se întîmplă, profesorii sînt desemnaţi să predea religia şi sînt plătiţi de… biserica locală. Vedeţi vreo asemănare cu România? Nicicum. Asta nu înseamnă că ţara noastră e la polul opus. În Grecia, ţară eminamente ortodoxă dar mult mai occidentală decît România, prin istoria ultimelor decenii, se întîmplă lucruri de neimaginat la noi. De pildă, copiii îşi încep cursurile în fiecare dimineaţă cu o rugăciune. Unii vor spune foarte bine şi totuşi, imaginaţi-vă că nu e ca atunci cînd noi, pe vremuri, cîntam imnul în clasă, înainte de prima oră. Operaţiunea e mult mai amplă, se derulează în curtea şcolii, unde se adună toţi copiii, din toate clasele, iar rugăciunea, ortodoxă desigur, o spune unul dintre elevii buni, la microfon. Dacă cineva ar propune ca acest ritual să aibă loc în şcolile din România, e greu de imaginat cam ce dezbateri s-ar stîrni şi ce sorţi de izbîndă ar avea. Cît priveşte predarea religiei în şcoli, desigur, se întîmplă. La cerere, însă, copiii nu sînt obligaţi să participe. Adică, aproximativ anapoda faţă de Olanda, ca să folosesc un cuvînt grecesc. Personal nu cred că societatea românească, oricît de ortodoxă ar fi ea, este gata să adopte o astfel de măsură precum cea cu rugăciunea în curtea şcolii. Grecii, în schimb, nu au nimic de obiectat pentru că ei sînt cetăţenii pe ale căror buletine era, într-o vreme, trecută religia şi ai căror reprezentanţi în Parlament sînt obligatoriu şi cîteva feţe bisericeşti. De aceea spun, România este încă o ţară echilibrată din acest punct de vedere, aşa că patima nu-şi are sensul indiferent de care parte ne aflăm.
Alina Mihăescu
