Judeţul Suceava este fruntaş la numărul de şcoli cu toaleta în fundul curţii. De ani de zile se vorbeşte despre asta, dar lucrurile nu se schimbă cu viteza cu care se speră de către profesori, părinţi şi elevi. Guvernul a venit cu o nouă găselniţă: containerele toaletă, semn că nu este sigur că şcolile vor fi modernizate prin mult cîntatul Program Naţional de Dezvoltare Locală. Ca dacă ar merge treaba cu PNDL-ul, la ce bun să se mai cheltuiască bani şi pe containere? Pe de altă parte, rata abandonului şcolar în judeţul nostru este destul de ridicată. Părinţii nu au cu ce să-şi ţină copiii la şcoală. N-au bani de încălţări, de haine şi de rechizite. Mai sînt campanii umanitare şi se mai acordă ajutoare financiare, dar tot nu este suficient. Am văzut de curînd filmul „Băiatul care a îmblînzit vîntul”, a cărui acţiune se petrece la începutul anilor 2000 în Africa, mai exact în Malawi. Filmul este, atenţie, după un caz real. Oamenii din satul respectiv trăiau, şi probabil că încă mai trăiesc, exclusiv din ceea ce produceau. Care vindea te miri ce la o tarabă, care căuta prin gunoaie fel de fel de deşeuri vag refolosibile, care din lucratul pămîntului. Nici unul nu primea ajutoare sociale. Agricultura se făcea primitiv, numai cu sapa, şi fermierii erau la mila vremii, într-o ţară în care ba erau inundaţii, ba era secetă. Despăgubiri nu existau, iar sătenii erau la mila Guvernului. Un Guvern instabil, pentru că loviturile de stat se ţineau lanţ. Venit în campanie electorală, preşedintele şi-a pus bodyguarzii să-l stîlcească în bătaie pe şeful satului, pe motiv că acesta a cerut ajutoare alimentare pentru că recolta fusese slabă şi oamenii riscau să moară de foame. Copiii ai căror părinţi nu plăteau la timp taxele erau exmatriculaţi. Şcolile arătau jalnic şi parcă aveau o toaletă, dar nu în fundul curţii, pentru că nu exista curte. Personajul principal, un copil dintr-o familie cu cinci suflete, fenta conducerea şcolii care-l exmatriculase pentru că nu plătise taxele, mergînd la bibliotecă pentru a studia. Copilul mînca o dată pe zi, fiindcă recolta în anul respectiv a însemnat doar cinci coşuri cu porumb. Profesorii erau neplătiţi, pentru că părinţii nu-şi mai permiteau să-şi ţină copiii la şcoală. Pînă la urmă şcola s-a închis. Eu nu spun că aşa ar trebui să fie şi la noi sau că trebuie să ne mulţumim cu puţin, dar n-ar fi rău ca filmul „Băiatul care a îmblînzit vîntul” să fie văzut şi de profesori, şi de elevi.
Un film şi pentru profesorii, şi pentru elevii suceveni
