În afară de faptul că s-a întîmplat pe 12 în loc de 15 septembrie, anul acesta şcoala a început la fel ca anul trecut: cu multe unităţi improprii pentru învăţămînt şi neatutorizate sanitar, fără manuale pentru toate clasele, cu incertitudini în ceea ce priveşte salarizarea profesorilor şi cu multă gălăgie în curtea şcolii. O gălăgie firească, acompaniată de discursurile nefireşti ale diverşilor reprezentanţi ai autorităţilor. Cele două însă sînt perfect corelate, căci nu sonorizarea e vinovată că niciodată nu se înţelege nimic din ceea ce au oficialii de spus, ci conţinutul. Nu că l-am şti, pentru că e imposibil să înţelegi ce se vorbeşte în curtea şcolii la microfon, dar îl bănuim cu uşurinţă. Ceea ce nu vor ei, vorbitorii, să înţeleagă este că nu interesează pe nimeni urările lor. În general, sînt lungi şi impersonale iar copiii, în sinceritatea vîrstei lor, le înţeleg ca atare. Sînt şi discursuri de bun simţ, care nu durează mai mult de două minute, iar pentru asta le sîntem speaker-ilor recunoscători, dar tot fără sens rămîn atîta vreme cît nu-i aude nimeni. Ceea ce nu pot ei, vorbitorii, să priceapă este că această surzenie cu care li se răspunde este tot un mesaj. Li se plăteşte cu exact aceeaşi măsură, cu exact aceeaşi importanţă sau NEpăsare. Ce sens are turnelul primarului în prima zi de şcoală pe la 10 unităţi de învăţămînt? Ce rol să aibă, altul decît acela de a enerva auditoriul, prin faptul că ceremonia trebuie decalată şi organizată în funcţie de momentul ajungerii primarului la şcoala cu pricina? Acelaşi lucru e valabil şi pentru viceprimari, preşedinţi sau vici de Consiliu Judeţean, parlamentari şi alte categorii de şefi. E un gest politicianist, o oportunitate de făcut act de prezenţă, e un „must” cum ar spune englezul fără de care şcoala nu poate să înceapă. Aşa se crede. Dar dincolo de canoanele politicii şi de obişnuinţele care-şi pierd pe parcurs raţiunea, poate n-ar fi rău ca toţi politicienii care fac asta în prima zi de şcoală să-şi trimită nişte iscoade prietene printre participanţi- elevi, părinţi şi chiar profesori, doar să le audă părerea despre acele momente. Nu de alta, dar multe din cele ce se aud, nu pot fi spuse public la televizor. Pe scurt însă, oamenii nu vor decît să fie lăsaţi în pace.
