Au început să se miște și-ai noștri

Mulți dintre refugiații care ajung la Suceava nu stau prea mult pe-aici. Mulți dintre ei aleg să plece în Vestul Europei, în Italia, Spania și Germania. Depinde pe unde au rude sau prieteni. O destinație preferată este și Polonia, nefiind puțini ucrainenii care învață sau lucrează acolo. Însă, mai sînt și ucraineni care au rămas pe la Suceava, pentru că au cunoscuți ori rude, dar și pentru că în caz că se termină războiul să se poată întoarce acasă cît mai repede. Acești oameni trebuie să facă ceva, că doar nu pot să stea toată ziua cu ochii în tavan și să-și plîngă de milă. Cum autoritățile centrale au simplificat procedurile pentru angajarea ucrainenilor, m-am gîndit că autoritățile sucevene se vor mobiliza în încercarea de a acoperi golurile de pe piața muncii. Văzînd că nu se întîmplă nimic, în urmă cu cîteva zile am spus de la acest microfon: ”Normal ar fi ca funcționari din instituții publice, și sînt mulți, slavă Domnului, care stau și freacă menta să fie scoși din birouri și trimiși prin hotelurile unde sînt cazați refugiații. Aceștia ar trebui să ceară o evidență a refugiaților care-și doresc să rămînă la Suceava, să se întîlnească cu aceștia și să-i întrebe ce meserie au și unde ar vrea să lucreze. După care, prin intermediul presei și a rețelelor de socializare, să publice numărul doritorilor de serviciu și a pregătirii acestora, astfel încît cererea de locuri de muncă să se întîlnească cu interesele firmelor. Totodată, mulții funcționari din instituțiile publice, instruiți în prealabil, ar trebui să-i ajute pe refugiați la întocmirea actelor, că de birocrație, vorba aia, nu ducem lipsă”. Pe 10 martie, la un alt microfon al postului nostru de radio, președintele Consiliului Județean Suceava, Gheorghe Flutur, a spus, referindu-se la faptul că autoritățile nu trebuie să vină cu cifre seci în comunicatele lor, ci cu lucruri concrete: ”Da, dom`le, am dus copii refugiați la școală, sau uite, încondeiez ouă, ori AJOFM-ul începe să recruteze ucraineni care să vină la lucru în România. Aia e știre. Eu trebuie să tot insist pentru că ideile îmi vin stînd de vorbă cu oamenii, că nu le visez eu noaptea. Stînd de vorbă cu omul afli că rămîne o zi, două sau trei în România, dar se plictisește, vrea să facă ceva. Dacă nu știe altă limbă poate îl angajezi prima dată într-o comunitate unde sînt și ucraineni. S-ar putea să fie un lot de muncitori cu un șef care știe românește și ceilalți nu știu. E primăvară și firmele de construcții la drumuri se plîng că nu au muncitori. Poate găsim oportunități”. E de bine. Au început să se miște și-ai noștri.