Ca un făcut, orice mare incendiu care se întîmplă la Suceava, iar în utlima vreme se întîmplă cam des, are loc la o construcţie neautorizată din punct de vedere al securităţii la incendiu. Există o lege şi obligativitatea respectării ei care prevede că orice persoană fizică sau juridică care finanţează şi realizează investiţii noi sau intervenţii la construcţiile existente este obligată să obţină avize şi autorizaţii de securitate la incendiu de la Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă. Pompierii le dau, cu condiţia ca normele prevăzute de lege să fie respectate. Noţiunea de obligativitate însă nu are nicio valoare atîta vreme cît nu există consecinţe în cazul nerespectării ei, după cum se întîmplă şi în cazul lipsei autorizaţiei de securitate la incendiu. Legea zice că e musai, dar dacă nu o ai, merge şi aşa. La noi, legea naturii e mai puternică decît legea parlamentarilor. Aşa a mers şi în cazul complexului de la Rozita, al fabricii de reşapare a cauciucurilor de la Slobozia, al bazarului din lunca Sucevei, dar şi al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor şi Seminarului teologic din curtea Mănăstirii Sfîntul Ioan cel Nou. Aceste obiective nu aveau autorizaţie de la pompieri, fie pentru că nu îndeplineau condiţiile legale, fie pentru că nu solicitaseră autorizarea la ISU, ştiind că nu îndeplinesc prevederile. Iată deci o nouă lege de dragul legii şi nu ca să protejeze populaţia. Dacă analizăm ultimele evenimente în care au fost implicate inspectoratele pentru situaţii de urgenţă din România, se observă un element comun, valabil tuturor situaţiilor: cu un personal plin de bune intenţii, serviciile de urgenţă funcţionează pe lîngă scopul pentru care au fost create – securitatea cetăţeanului. Asta rămîne la mîna Domnului, ca de altfel, toate cele ce sînt.
Alina Mihăescu
