Cu ani în urmă, pregătirile pentru Sărbătorile de Iarnă însemnau, pe lîngă goana după cadouri și după tot felul de produse, și preparatul mîncărurilor, dar și bătutul covoarelor. La cîteva blocuri era cîte un bătător, adică un cadru metalic pe care se atîrnau covoarele care erau bătute pînă cînd sărea tot praful din ele. După aceea, covoarele erau curățate cu o soluție făcută din apă și oțet. Cu cît Crăciunul era mai aproape, cu atît era mai greu să prinzi un loc la bătător, care în perioada în care nu erau sărbători era folosit și pe post de aparat pentru sport, băieții de la bloc făcînd tracțiuni la bară. Vecinii vorbeau între ei pentru a nu se călca pe picioare la bătător, iar programul de funcționare al acestuia era încălcat fără ca vreun vecin să se supere, pentru că toată lumea era pusă pe treabă. De seara și pînă dimineața era interzisă folosirea bătătorului ca să nu tulburi somnul cetățenilor de toate vîrstele, iar undeva pe la prînz tot nu puteai să bați covoarele pentru a nu tulbura somnul copiilor foarte mici și al oamenilor mai în vîrstă.
De regulă, de bătutul covoarelor se ocupau copiii un pic mai mari. Tații erau la serviciu și mamele făceau mîncare, iar copiii trebuiau să se facă și ei utili într-un fel. Bașca faptul că aceștia își și doreau lucrul ăsta pentru că primeau bani sau dulciuri. Cu timpul, încet-încet, aproape că s-a renunțat definitiv la bătutul covoarelor pentru că au apărut tot felul de aspiratoare performante pe care și le permite oricine și, apoi, pentru că nu mai are cine să bată covoarele, copiii avînd alte preocupări și alte așteptări. Odată cu scăderea numărului celor care-și scutură covoarele la bătător aproape că a dispărut și sunetul care anunța venirea Crăciunului. Un sunet care a fost înlocuit de cel al petardelor și al focurilor de artificii care domină fondul sonor în serile de Crăciun și de Revelion, dar și ceva mai încolo.