O expresivă vorbă românească, din bătrîni, ne învaţă despre cît de mult putem băga mîna. De fapt, limita nu e clară, cert este că nu merge pînă la cot. E prea mult, nepermis de mult. Şi vorba aia, cine spune asta are deja o atitudine permisivă, înţelegătoare. Este deci o regulă nescrisă, potrivit căreia un pic de foloase necuvenite nu reprezintă o problemă. Închidem ochii, ne facem că nu vedem, că n-o fi un capăt de lume. Pe de altă parte, ne place teribil să ne frăsuim: că sîntem furaţi, că hoţii sînt lăsaţi să-şi facă jocul, că nu se recuperează prejudiciul şi că se împarte cîştigul pentru ca toată lumea să trăiască. De fapt, aceasta este atitudinea românului faţă de lege, în general. Pădurile şi tăierile ilegale – alt subiect care ne enervează. Ne fură unii din avutul nostru strămoşesc. Cînd însă vine vorba de exploatare corectă, cu limita impusă de lege, iar e discutabil pentru că românul face cu proprietatea lui exact ce vrea el. Darămite cînd pădurea e a statului. Şi pentru că ne-am învăţat că ulciorul merge de multe ori la apă, derogările de la lege se aplică la orice nivel. Chiar pădurarul angajat să vegheze la buna administrare a pădurii, redefineşte termenul de administrare şi lasă lucrurile să se întîmple pe lîngă lege. Este cazul unul pădurar de la Ocolul Silvic Pojorîta care a rămas fără loc de muncă pentru că în zona pentru care era responsabil s-au tăiat fără drept zeci de arbori, poate mai mulţi. Şi nu s-ar fi întîmplat poate nimic dacă un localnic n-ar fi filmat pădurea ciunţită şi n-ar fi publicat filmul pe internet. Sigur, cineva trebuia să plătească iar în cazul de faţă a fost pădurarul. Sperăm să fie adevăratul şi singurul vinovat, întrebările colaterale însă rămîn. Metoda prin care se fura e arhicunoscută: tăiau arborii, acopereau cioatele, nimeni nu ştia nimic pe principiul „apa trece, noi cu drag muncim”. Se poate spune că pădurarul cu pricina a avut şi ghinion. Se poate spune că sancţiunea pe linie disciplinară a fost corectă. Se pot spune multe, dar cîtă vreme o mînă spală pe alta, copacii dispar iar noi închidem ochii. Şi ca să rămînem în zona cuvintelor româneşti de duh: cu o floare nu se face primăvara.
Alina Mihăescu
