”Peste cîțiva ani, în apropiere de orașul nostru va înverzi o pădure de stejari…și asta datorită vouă, celor care ni s-au alăturat în aceste zile, în campania de reîmpădurire de la Adîncata. Acest lucru ne-a dovedit că încă mai există o speranță pentru copiii noștri. Dacă în primăvară, pe Rarău am fost 64 de voluntari, de această dată am ajuns la 300, iar de la 4 ha de teren reîmpădurit am ajuns la 40 ha, ceea ce ne determină să continuăm și să facem din această preocupare o tradiție. Așa că, ne vom mobiliza în fiecare primăvară și toamnă.” Acesta este parte din mesajul de mulțumire adresat de Cristina Iacob, de la Asociația Ghizilor din Bucovina (Bucovina Guides) celor aproximativ 400 de suceveni care au ales să-și petreacă o jumătate de zi de sîmbătă într-o viitoare pădure. Și nu oricare, ci una plantată de mîna lor. Activiști, elevi, studenți, silvicultori, localnici, primari, sponsori – a fost nevoie de toți pentru ca, în doar șase ore, să se înfăptuiască o minune. Cu ani în urmă am participat și eu la o astfel de acțiune – a fost pentru prima dată cînd am plantat un copac. De-atunci, m-am gîndit de multe ori la arborele cu pricina. S-o fi prins? O fi crescut? Cam cît de mult? Dacă n-ar fi undeva în Muntenia, prin județul Ialomița, aproape sigur m-ar fi tentat să mă duc să văd cum e stejarul meu. Așa îl simt, ca pe stejarul meu. Probabil că același sentiment îl au și cei care, sîmbătă, la Adîncata, au plantat trei tone de ghinde și puieți. Ei au acum pădurea lor, chiar dacă nu ca proprietate. Au fost o dată ca niciodată, doi tați. Primul și-a luat într-o zi feciorul și l-a dus la marginea unei păduri: ”Iată, fiule, aceasta și pînă departe, la drumul de peste deal, este pădurea noastră. Eu am moștenit-o e la tatăl meu, care o avea de la bunicul și tot așa din generație în generație. Am mai tăiat copaci, au mai crescut alții, am făcut tot posibilul s-o păstrăm. Să avem lemn. Lemnul a fost mereu o avuție. Cum am avut noi grijă, așa să faci și tu.” Feciorul s-a uitat, a măsurat cu privirea, a tras aer în piept și a spus: ”Da, tată, fii fără grijă, așa voi face.” Al doilea tată și-a luat într-o zi feciorul și l-a dus la marginea unei păduri: ”Iată, fiule, aceasta și pînă dincolo de pîrîu e pădurea unor oameni din sat, de aici. După cum vezi, sunt avuți, au mult lemn. Dar, să știi, copacii sunt ai mei, eu i-am plantat. Umbra lor, rădăcinile lor, sunetul crengilor îmi aparțin. Mie-mi vorbesc. Nu-ți pot lăsa asta ție, ca moștenire, dar te pot învăța cum să faci să ai și tu copacii tăi.” Fiul său a tras aer în piept și a zîmbit liniștit. Aceasta nu e poveste despre rău și bine, e doar o poveste despre proprietate și fericire. Cu toții facem alegeri, cu toții vrem binele copiilor noștri, cu toții pretindem că ne pasă. Și totuși, doar unii găsesc fericirea. Cei mai mulți încearcă s-o cumpere.
Alina Mihăescu
