Mă pricep la fotbal atît cît spune vorba c-o face tot românul. Atît cît să mă uit la meciurie naţionalei cînd participă la un campionat european sau mondial. Cu ani în urmă, ştiam mai multe, dar nu e vina mea că România n-a mai reuşit calificarea la o competiţie mai acătării de prea multă vreme. Fotbalistic poate că nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea, omeneşte însă, îmi pasă. Am crescut într-o familie în care fotbalul era important. Tatăl meu fusese fotbalist, iar duminicile erau dedicate cu precădere acestui subiect. Deşi aveam vreo patru ani, îmi amintesc perfect cînd îl întrebam dimineaţa: azi unde mergi? la fotbal sau la meci? Mai tîrziu, cînd ajunsesem deja prin clasa a VI-a, m-a marcat meciul Steaua- Anderlecht şi scorul de istorie de 3-0 de pe Ghencea. La ora de desen, la şcoală, ni s-a cerut să pictăm ceva la alegere. Nici mie nu-mi vine să cred, dar am am făcut un gazon verde, cu omuleţi în mişcare, reprezentând meciul Steaua – Anderlecht. Ţin minte şi acum că scorul de pe tabela pictată de mine era 1 – 0 pentru Steaua. Era doar un instantaneu din timpul partidei. Tot în 1986, mi s-a scrijelit în minte strigătul lui Teoharie Coca Cosma: „Suntem finalişti! Am cîştigat Cupa! Cupa Campionior Europeni!” Steaua umilise ditamai Barcelona la Sevilla, iar Duckadam devenea erou, spărgînd recorduri. După ani şi ani, în 1994, România a ajuns pînă în sferturi la Campionatul Mondial din Statele Unite. A fost singurul meu concediu la mare, petrecut cu priorotate pe terasele care aveau televizoare special pentru transmiterea campionatului. Cum să uiţi capetele bălaie ale jucătorilor români care pierduseră pariul? Apoi, tot pe vremea cînd mă pricepeam mai bine la fotbal, se întîmpla adesea să merg şi la meciurile Forestei pe stadion. Am fost chiar şi-n deplasare o dată, la Bistriţa. Am trăit, în direct şi activ, celebrul meci Dinamo-Foresta încheiat cu 4-5 şi parcă-l văd aievea pe Robert Niţă care după 60 de minute de joc, cînd Foresta era condusă cu 4-0, înscria golul ce părea a fi unul de onoare. Ce a urmat însă, scriu analele istoriei fotbalului şi ştie oricine. A trecut mult şi de-atunci. Simt nevoia să adaug la amintirile mele, puţine despre fotbal, unele noi. Sper. Acum sunt cu gândul la meciul de duminică. România pleacă la Pireu să joace cu naţionala Greciei în preliminariile Campionatului European din 2016. Sperăm, căci ştiu sigur că suntem mai mulţi, să fie ultimul meci al României cu Piţi în postura de selecţioner. Se zvoneşte că pleacă la o echipă în Golf. Ca să ne facă inimă rea, el spune că şansele să plece sunt sub 1% şi totuşi declaraţia lui îmi dă speranţe. ”În viața unui om, spune Piţi, se poate întâmpla orice. Poate că vine acum unul și mă convinge să plec. De asta zic că șansele sunt sub 1%”. Nu vi se pare că e puţin invers? Piţi nu se dezminte!
Alina Mihăescu
