Principalul oponent al hulitei și absolut necesarei legi care interzice fumatul în spații publice a fost și este nesimțirea. Cunosc o mulțime de fumători care n-au nimic împotriva acestor măsuri restrictive, care se bucură cot la cot de atmosfera neîmbîcsită din pub-uri, restaurante sau alte spații publice. Doar cei cu deficiențe de bună creștere se lamentează încă de nerespectarea drepturilor lor sau chiar încalcă legea fumînd în zone inadecvate. Dar nu pe nesimțiții nesimțiților de care sunt pline instituțiile publice aș vrea să-i aduc azi în atenție, ci pe cei care se scaldă între șapte luntri, ceea ce spune ceva despre caracterul lor. Pentru că nu mai pot fuma în incintă, angajații români nu rabdă pe perioada programului de muncă și ies adesea la pauza de țigară. Fac asta fix în fața instituției pentru care lucrează. La orice oră, vezi ciorchine de salariați care ornează fațada și de cele mai multe ori intrarea principală cu un nor de fum și un grețos miros de tutun ars. Una dintre cele mai reprezentative clădiri ale Sucevei este Palatul de Justiție, o respectabilă instituție nu demult renovată. La fiece intrare în clădire vezi onorabilii purtători de robă care pufăie cu gesturi largi. Categoric nu încalcă legea, știm asta cu toții, dar ca exercițiu de imagine este lamentabil. E vorba de propria lor imagine, pe de o parte și de imaginea instituției, pe de altă parte, iar cuiva, dacă nu tuturor chiar ar trebui să pese. Nu e singura instituție sau firmă din oraș a cărei intrare are aspect și miros de birt. Dacă despre instituțiile statului se poate vorbi în unele cazuri de o oarecare nepăsare, la privat ar fi de așteptat ca lucrurile să fie diferite. Dar nu sunt. Ditamai băncile de sorginte europeană cu sedii scumpe în centrul orașului sunt de asemenea străjuite de domni și doamne cu aspect business, că așa cere dress-codul, într-o postură de cartier. Această categorie de angajați n-are nici funcția și nici tupeul necesar pentru a încălca legea cu bună-știință fumînd în interior, precum parlamentarii, dar nici bunul simț de a o respecta și de se respecta pe sine. Înțeleg nevoia fiziologică a unui dependent, deși e vindecabilă, dar asta nu are nimic de-a face cu bună-voința de a fuma țigara cu pricina într-un loc ferit, mai puțin expus trecătorilor, clienților, concetățenilor. E încă o chestiune de bun simț și nimic mai mult.
