Nici Jocurile Olimpice nu mai sînt ce-au fost. 5 august 2016 este ziua cea mare a deschiderii Olimpiadei de la Rio sau aşa ar trebui să fie. Aşa simţeam altă dată această zi care anima întreaga naţiune. Festivitatea cu delegaţiile ţărilor participante şi flacăra ei aducătoare de emoţie, de şansă, de ceva bun pe care doar competiţia sportivă ştie cum să-l pună în valoare. Astăzi nu e la fel. Să fie o problemă de marketing? Nu cred. Mai degrabă, lipseşte miza, performanţa şi şansele şi ca urmare, entuziasmul. În anii 70, cînd sportul românesc însemna Nadia şi cuplul Năstase – Ţiriac, România a primit o asemenea infuzie de succes, încât s-a hrănit cu acea energie decenii întregi. Au trecut de-atunci peste 40 de ani iar resursele, nealimentate constant, s-au împuţinat. Colac peste pupăză nici măcar echipă de gimnastică feminină prezentă în concurs nu mai avem, darămite pe podiumul olimpic. În urmă cu doar 4 ani, la precedenta Olimpiadă, în capitala Marii Britanii, Cătălina Ponor aducea delegaţiei noastre ultima medalie la Jocurile Olimpice de la Londra. Peste doar câteva ore, aceeaşi Cătălina Ponor va reprezenta din nou România dar nu ca gimnastă calificată, în luptă pentru medalii, ci deschizînd drumul sportivilor noştri, purtînd drapelul României, la festivitatea oficială de deschidere a Jocurilor Olimpice. Onorantă postură, fără doar şi poate, dar, categoric, amară. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, România a obţinut 9 medalii. În Brazilia, spun reprezentanţii Comitetului Olimpic, aşteptările sînt mai mici. Dacă cei 96 de sportivi români vor cîştiga 6-8 medalii, să spunem săru’mîna şi să ne bucurăm. Şi-atunci, de unde entuziasm şi atmosferă festivă? Noroc că sportivii ştiu printre altele, să şi piardă. Să facem cumva să învăţăm şi noi de la ei şi poate reuşim să ne bucurăm mai mult de competiţie decît de medalii.
