Ne dorim un nivel de şcolarizare cît mai ridicat, visăm o societate în care toţi copiii să meargă la şcoală şi cît mai mulţi să absolve studii superioare. S-a dovedit că în educaţie stă cheia succesului şi progresul civilizaţiei. Şi totuşi nu toată lumea e făcută pentru asta, iar nivelul general al maselor largi nu este unul foarte ridicat, să fim serioşi. Numărul studenţilor la nivel naţional, s-a înjumătăţit, a declarat ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, prezent la deschiderea anului universitar la Politehnica Bucureşti. Pe unii i-ar putea îngrijora această informaţie, aş crede însă că nu e musai o veste proastă. Căci nu în numărul studenţilor se reflectă nivelul de educaţie al unei societăţi, ci în calitatea lor. Ori tocmai asta se reclamă de ani de zile: în România oricine face facultate, oricine are bani devine master şi chiar doctor. Şi totuşi, de numărul de locuri trag toate universităţile, chiar dacă ştiu foarte bine că produsele lor, absolvenţii, sînt, per ansamblu, altfel decît puţini şi buni, iar piaţa muncii cu greu îi poate integra. Numărul studenţilor scade în mod natural, aşa cum numărul elevilor care se orientează către şcoli profesionale creşte. Nu e de mirare nici că tot mai mulţi dintre absolvenţii de liceu aleg Politehnica sau că la Medicină se intră după o admitere ca pe vremuri, cu cîte 10 candidaţi pe un loc. Acum nu tot absolventul se vede business man sau manager, ca pe vremea cînd se înghesuiau la porţile institutelor de Studii economice, iar asta arată că sînt pur şi simplu mai realişti. Mai puţini tineri care-şi doresc să facă studii superioare e semn că cine are de învăţat învaţă, cine nu, nu. O concurenţă mai mare la admitere e semn că trebuie să fii bun ca să devii student. Mai puţini studenţi, concurenţă mai mare, înseamnă creşterea calităţii. E o dinamică naturală după care evoluează educaţia şi pare a fi cea mai bună reformă de pînă acum. Asta aşa, în loc de „La mulţi ani” de Ziua Mondială a Educaţiei.
