„Altădată provincie de est a Imperiului austro-ungar, Bucovina este astăzi traversată de frontiera dintre România şi Ucraina. Partea românească a teritoriului este o lume a agriculturii şi a dealurilor abrupte şi împădurite, unde satele antice şi cultura ţăranilor coexistă fără probleme alături de noile industrii şi de construcţii moderne. Cai şi căruţe (şi uneori cirezi de vaci) împart drumurile cu SUV-urile. Sculpturi complicate din lemn şi alte ornamente încă decorează multe case săteşti şi gospodării. Exemple excepţionale ale moştenirii religioase. Aici se găsesc faimoasele mănăstiri pictate din România, construite în secolele XV-XVI, cînd regiunea – bastion al creştin-ortodocşilor – era ameninţată de otomani. Frescele viu colorate de pe zidurile exterioare, capodopere ale picturii bizantine, spun poveştile sfinţilor şi ale eroilor, portretizează în imagini epice lupta dintre bine şi rău, de la sfîrşitul lumii. Mănăstirile sînt printre cele mai mari comori culturale ale României. Însă, tot aici există şi locuri religioase mult mai puţin cunoscute şi rar vizitate, dar ce reprezintă componente importante ale patrimoniului spiritual. Este vorba despre cimitire evreieşti vechi de secole, ale căror pietre funerare erodate încă mai poartă sculpturi extraordinare, care îmbină motive folclorice cu însemne religioase, evocînd exemple de credinţă exprimate prin artă”. Aceste rînduri nu au fost scrise de vreun ziarist de la o publicaţie din Suceava sau de vreunul care freacă menta pe bani la Televiziunea Publică. Articolul din care am citat a fost scris de Ruth Ellen Gruber şi a fost publicat în celebrul cotidian american „New York Times”. Din afară lucrurile se văd cu totul altfel, mai ales dacă ochiul care a surprins imaginile se întîlneşte cu acestea pentru prima dată. Cu cîteva fraze simple şi proaspete, cotidianul american a creionat imaginea unui colţ de lume în care se amestecă noul cu vechiul într-o compoziţie naturală peste care s-a turnat o doză sănătoasă de toleranţă. O mie de paranghelii organizate de autorităţile locale din judeţul Suceava care, chipurile, au rolul de promova zona, nu fac cît un articol de o asemenea simplitate şi forţă ca cel publicat de „New York Times”. Dacă autorităţile noastre ar înţelege să nu mai cheltuiască banii aiurea pentru nişte chefuri la care se îmbată fiii satului şi politicienii mai mari sau mai mici, şi i-ar folosi pentru invitarea unor jurnalişti străini în judeţul Suceava ar fi mult mai bine, poate chiar excelent.
Investiţie cu cap
