Prezentarea unui punct de vedere şi mai ales publicarea lui presupune şi asumarea unui risc. Cu atît mai mult atunci cînd se poate intui că opinia este contrară unei mase largi şi poate declanşa un tsunami de antipatie. Îmi voi asuma această provocare, cu riscul de a-mi face duşmani. Sătulă până peste cap de arestări, denunţuri şi ridicări de imunităţi, găsesc, în ciuda breaking news-urilor de televizor, că pe la Parlament trec totuşi şi proiecte normale şi deloc lipsite de importanţă pentru societatea la care visăm. Cea civilizată, fără zeci de demnitari corupţi, anchetaţi sau după gratii şi, dacă se poate, fără fumat în spaţiile publice. Pentru unii chestiunea fumatului ar putea părea frivolă şi mai ales lipsită de consistenţă. Adică, realităţile momentului privesc subiecte precum lingouri, Renoir, şpăgi de milioane de euro şi pe mine mă preocupă fumatul. Ei bine, da. Căci faptul că ministrul Vâlcov are tablouri celebre nu mă încălzeşte cu nimic, faptul că a cerut senatorilor să voteze da pentru arestare şi să le obţină şi votul nu mă miră, cum nu mă miră nici faptul că Dan Şova şi-a început ziua de miercuri, ziua judecăţii, la grupul de rugăciune, tot cu folos, cerîndu-le mai apoi colegilor să respingă cererea DNA. Nu mă miră şi nu mă încălzeşte cu nimic. Mai cîştigată m-aş simţi să văd că ceea ce a votat Senatul săptămâna trecută se şi aplică. Adică să nu se mai fumeze în locuri publice. Deloc, nicăieri. Senatul este format din senatori şi …senatori. Unora li se dă nas,drept pentru care ajung să-şi ia nasul la purtare, cum a făcut şi senatoarea PC Cristina Anghel care a încercat să impresioneze spunînd la microfonul plenului că ea ar putea intra în sevraj din cauza ţigării exact la momentul votului. Răspunsul preşedintelui de şedinţă, Cristian Dumitrescu a fost nepreţuit şi spontan: „Nu ar fi o idee rea”. Probabil că a făcut doamna Anghel tot posibilul să amîne sevrajul şi a votat dar n-a fost suficient. Căci Senatul şi-a dat acordul pentru interzicerea complet a fumatului în spaţiul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor şi unităţilor de invăţămînt, precum şi în unităţile sanitare de stat şi private. Legea însă trebuie să ajungă la Camera Deputaţilor, care este for decizional. Sînt de părere că timpul argumentelor pro şi contra a trecut la nivel instituţional. Se poate discuta în contiuare chestiunea în spaţiul public, chiar la o ţigară, dar să nu fie în locurile sus menţionate. De-a lungul anilor, am fost în ambele tabere, deci unii ar zice că fac parte din categoria cea mai rea- a foştilor fumători. E drept că unii foşti fumători ar putea fi mai îndîrjiţi cînd vine vorba de fumat, dar asta se explică tocmai prin faptul că ştiu cum e în ambele situaţii, adică vorbesc în cunoştinţă de cauză. În afară de prieteni, pe care îi iubesc cu adevărat, nu am încercat niciodată să conving vreun fumător să se lase. Nici acum n-o voi face, doar îmi exprim dorinţa de a trăi într-o societate rezonabilă, decentă, prietenoasă, curată şi în interesul tuturor. Sînt ţări europene pe care nimeni nu le-ar fi crezut în stare să adopte o astfel de lege privind interzicerea fumatului în spaţii publice şi să o şi respecte. Italia e un exemplu de bune practici unde interzicerea fumatului nici n-a închis restaurante şi cluburi, nici n-a declanşat nevroze şi sevraje colective. Iar dacă ei au putut, atunci am încredere că se poate şi la noi. E un punct de vedere, cel puţin frumos mirositor.
Alina Mihăescu
