Statistici devenite virale ne vorbesc despre un punct dezastruos în care am ajuns, la nivel mondial. În toamna lui 2015, 1% din populaţia lumii deţinea peste jumătate din averea globală. De partea cealaltă a baricadei, jumătatea cea mai săracă a populaţiei deţine doar 1% din averea globală. Culmea, importanţa economică a celor de la baza piramidei ca şi a claselor de mijloc este considerabilă, pentru că ei sînt mîna de lucru. Discrepanţa dintre clasele sociale este unul dintre indicatorii care dau măsura nivelului de trai al cetăţenilor unei ţări. Cu cît mai mare diferenţa dintre bogaţi şi săraci, cu atît mai nefuncţională economia, cu atît mai săracă ţara. La cum arată planeta, e imposibil ca Europa sau America, cele mai bogate zone ale lumii, să fie altfel. E imposibil ca România să stea mai bine. Potrivit unor date publicate recent de Ministerul Muncii, 34.000 de angajaţi cîştigă peste 10.000 lei net pe lună. La polul opus, 70% dintre salariaţi cîştigă sub 1.700 de lei lunar, salariul mediu pe economie. Mai mult, circa 44% dintre angajaţii români, adică peste 2 milioane de oameni, au venituri de sub 1.000 de lei net pe lună, iar 28%, respectiv peste 1,3 milioane de persoane, cîştigă între 1.000 şi 1.700 de lei net pe lună. După cum ştim, o bună parte dintre aceştia sînt suceveni, campioni la salarii minime pe economie. Cu alte cuvinte, foarte mulţi salariaţi cîştigă foarte puţin şi foarte puţini salariaţi au venituri mari. Şi nici măcar nu este asta cea mai mare problemă a românilor. Salariile mici nu vor creşte atîta vreme cît productivitatea nu va creşte. Locurile de muncă bine plătite sînt cele în domeniile conectate la piaţa mondială, precum IT, servicii financiare sau extracţia petrolului – aviz celor care defilează cu sloganul „nu ne vindem ţara”. Dar în vremuri de criză mesajele naţionaliste prind foarte bine, iar săracilor le prinde şi mai bine o explicaţie, fie ea şi neplauzibilă.
Alina Mihăescu
