Sfîrşitul lunii octombrie va veni mult timp de-acum încolo cu o senzaţie de tristeţe amestecată cu revoltă şi miros de fum. Anchetele nu doar că nu s-au terminat, ba chiar s-au înmulţit, s-au deschis noi dosare, s-a solicitat extinderea cercetărilor, se fac marşuri, concerte, strîngeri de fonduri, se comemorează şi doare încă foarte tare pentru că a trecut un an de la tragedia din #Colectiv. Un an în care s-a făcut nepermis de puţin pentru ca pierderea celor 64 de suflete să însemne ceva. Ne-am amăgit atunci gîndind că ceea ce s-a întîmplat a fost prea de tot ca lucrurile să continue la fel. Dimensiunea şocului a fost mult prea mare ca să nu ne imaginăm consecinţe şi responsabili. Şi totuşi, n-avem încă vinovaţi, nu-şi asumă nimeni nimic, pentru că, nu-i aşa, viaţa merge înainte. Memoria colectivă, culmea coincidenţă!, s-a dovedit a fi extrem de scurtă. Atunci, imediat după, s-a schimbat un guvern. La doar cîteva luni distanţă însă, alegerile au fost cîştigate de candidaţi de după gratii proveniţi din vechea gardă. Au prins curaj şi iată-i astăzi revenind în forţă, proţăpiţi pe listele pentru Senat şi Camera Deputaţilor. Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă a închis atunci sute de localuri. Majoritatea s-au redeschis, bine merci, în aproximativ aceleaşi condiţii. Spitalele şi medicii au trecut de la agonie la extaz în repetate rînduri. Au fost medici şi asistente cărora apropae că li s-a făcut statuie pentru cum au reacţionat, au fost manageri de spitale şi oameni de afaceri din sistemul de sănătate care au determinat adevărate cutremure: de la afaceri cu dezinfectanţi diluaţi în cîrdăşie cu statul, infecţii intraspitaliceşti care au speriat Occidentul, pînă la barocamere nefuncţionale în unitatea de arşi utile tratamentelor anti-îmbătrînire. Culmea, taman astăzi, sistemul de sănătate e în grevă generală. Nici nu e sigur dacă asta e de bine sau de rău. De fapt, România toată e bună de grevă generală. Are nevoie de un reset care, se pare, nu mai vine.
