Poveştile de viaţă sînt mărturiile cele mai vii care fac istoria. Mai ales atunci cînd povestitorul e cel care a trăit povestea. Şi mai ales atunci cînd povestea este atît de cumplită încît n-are voie să se mai repete, de altfel, un obicei tare neplăcut al istoriei. Vineri am auzit o astfel de mărturie a unui om care împlineşte în curînd 75 de ani, tot atîţia cît comemorează Comunitatea Evreiască din România, acum, în octombrie – 75 de ani de la deportarea evreilor bucovineni în Transnistria sau, cum i se mai spune, holocaustul transnistrean. Acest om şi-a început deportarea intrauterin. Mama evreică, însărcinată în ultimele luni, a fost trimisă către nicăieri, undeva după Nistru, nici măcar pachet. A fost fugărită şi a mers mai mult pe jos. Tatăl, ungur, ca să n-o lase singură, s-a declarat evreu, aşa că i-a fost alături. Copilul s-a născut în decembrie 1941 la Moghilev, în Ucraina. Spre deosebire de alţii, familia nu i-a fost exterminată. A avut noroc de faptul că tatăl său era tîmplar aşa că se pricepea să facă sicrie – produs cu rulaj mare în zilele acelea. Aşa se face că acest copil şi-a petrecut primii trei ani printre sicrie şi a supravieţuit graţie cojilor de cartofi care se aruncau de la popotă. Încăpăţînat, a făcut faţă şi epidemiei de tifos, din cauza căreia au pierit mai bine de jumătate dintre deportaţi. În 1944, acest copil şi familia lui s-au putut întoarce în România. Este Nicolae Decsei, astăzi preşedintele Comunităţii Evreilor din Satu Mare. Nu l-am cunoscut personal, dar a fost suficient să-l aud spunîndu-şi povestea. E datoria noastră, a celor născuţi în vremuri de pace, să fim atenţi la poveştile lor, să le cunoaştem şi să le tot spunem, pentru ca astfel de orori să nu se mai repete. „În zilele de 9, 10 şi 11 octombrie 1941, 5.942 de evrei din Suceava şi împrejurimi, bărbaţi, femei, copii, au fost trimişi forţat în Transnistria. Mulţi dintre ei au murit acolo executaţi, din cauza epidemiilor, de frig sau de foame. Fie ca memoria acestei tragedii să rămînă vie ca un avertismet pentru generaţiile viitoare.” scrie astăzi pe plăcuţa comemorativă de pe faţada Sinagogii din Suceava. O poveste de povestit şi de neuitat.
