Începuturile au frumusețea lor, ispitesc, sînt promițătoare. În plus, statutul începătorului ne pune la adăpost de eventualele eșecuri pardonabile sau succese inexplicabile. De parcă ne-am fi născut ieri, România este un teren propice începuturilor. Fie pentru că nu avem puterea să ne asumăm o anume experiență care implică și o mai mare responsabilitate, fie pentru că stăm pe nisipuri mișcătoare și nu reușim să facem progrese oricît ne-am zbate. Ana și Manole sunt peste tot. Mereu sîntem în punctul în care trebuie să începem odată și pentru totdeauna să construim. Culmea, e valabil în orice domeniu. De aceea, nici de prea multă imaginație nu e nevoie. Fiece proiect avem în plan, e suficient să completăm formularul tip: prima casă, prima mașină, primul job. Ba chiar văzusem, la un moment dat, și prima vacanță iar acum, mai nou, se execută prima împădurire. Trăiesc senzația unui deșert întins, a unei țări în care nu s-a făcut nimic, un gol absolut ce se vrea umplut. Istoria e doar în cărți iar date fiind rezultatele, nu știu, zău, dacă experiența merită a fi considerată un atu. Sîntem, zi de zi, debutanți străluciți și ne mulțumim cu puțin, fără să avem ambiția maturității. Avem peste un sfert de secol de cînd viețuim democratic, dar ne urmărește îndeaproape stafia comunistoidă și se face simțită ori de cîte ori are oportunitatea. A trecut un deceniu de cînd suntem membri ai Uniunii Europene dar tot nu ne simțim în largul nostru. Decalajul nu scade nicicum. Înaintăm ținîndu-ne de pereți și fugim repede înapoi cînd simțim cum pleacă pămîntul de sub picioare. El spre progres, noi la matcă. Ne urmărește primenirea și n-avem curajul să mai trăim. Speranța însă moare ultima și poate cheia stă nu în mîna celor tentați mereu de începuturi, ci a celor care preferă adevărul în locul confortului matern, a celor pentru care frigul e nimic în comparație cu demnitatea, a celor care muncesc nu pentru a-și împlini nevoi primare ci pentru a se bucura de oameni, de viață și de valorile ei. Cum ar fi să avem în loc de prima casă și prima mașină, primul guvern? Cum ar fi să nu mai vrem doar începuturi ci să mergem pînă la capăt? Poate că e vreme ca în România lucrurile să nu mai meargă și așa.
