Aţi auzit de Ţîmpoceni? Probabil că nu. Nici Ministerul Învăţămîntului n-a auzit, în ciuda faptului că acolo există copii cu vîrste de şcoală. Există, chipurile, şi şcoală, dar clădirea cu pricina arată mai degrabă a grajd. Dacă de Ţîmpoceni nu aţi auzit, Păltinoasa, comuna de care aparţine acest sat, sigur vă sună cunoscut. Aşadar, nu vorbim de o localitate aflată chiar la capătul lumii, şi totuşi, condiţiile în care învaţă elevii acolo, în două schimburi sînt ca din altă lume. Sau măcar din alt secol, demult apus. 40 de copii merg zilnic la grădiniţă sau la şcoală într-o clădire insalubră cu două încăperi, un veceu nefuncţional şi o cămară pentru lemne. Ca urmare, copiii n-au nici măcar celebra toaletă din fundul curţii, drept pentru care folosesc întreaga zonă din spatele clădirii pe post de toaletă. Nu există gard, nu există fîntînă. În cele două clase, podelele sînt roase iar băncile, nişte bucăţi de lemne uzate. Iarna, o singură sobă încălzeşte întreaga construcţie. Pregătirea de vară, dinainte de începerea şcolii, a însemnat un simplu var dat peste peretele pe alocuri netencuit şi nişte vopsea pe uşi. Din păcate, dincolo de sărăcia comunităţii şi a instituţiei în sine, răzbate şi indolenţa celor care trăiesc acolo. Mai trist este faptul că cei 40 de copii care învaţă în şcoala de la Ţîmpoceni nu realizează de ce condiţii au parte, pentru că ei provin din familii extrem de sărace care nu le pot oferi acasă nici măcar ceea ce le oferă şcoala. Singura scăpare a elevilor de-acolo este că vor, nu vor, cresc. O parte din ei renunţă cu totul la şcoală, iar cei care ajung totuşi în clasele mai mari, urmează cursurile şcolii centrale din Capu Codrului. Ce are de spus primarul de la Păltinoasa? Nimic. Între timp, la nivel de societate civilă, discuţia privind numărul prea mare de şcoli care nu primesc autorizaţie sanitară de funcţionare se reactivează, fără efect, în fiecare an la început de şcoală. Sigur că în cazul şcolilor de ţară, fără apă curentă şi utilităţi, încercarea de autorizare n-are nicio şansă, probabil că nici n-o solicită nimeni, dar singurul lucru care pare a fi posibil este decizia de a le închide. Doar prin dispariţie numărul şcolilor neautorizate scade. Ce nu înţeleg lucrătorii din Minister este că nu statisticile şi numărul clădirilor ne interesează, ci elevii, prea mulţi, care învaţă în astfel de şcoli. Asta înseamnă şanse aproape zero pentru sute de copii pentru care viitorul este unul incert iar viaţa, o condamnare.
Alina Mihăescu
