33 de ani se împlinesc anul acesta de la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. În 1984, România a atins cea mai înaltă performanță olimpică, ocupînd locul al II-lea pe națiuni, după Statele Unite ale Americii. Sportivii noști au venit acasă cu 53 de medalii din care 20 de aur. Am fost mai buni decît Germania Federală, mai buni decît China. Cum om fi reușit oare? Dar ce rezervă de entuziasm și ce pepinieră de viitori campioni au determinat asemenea rezultate! Pînă și azi ne hrănim cu bucuria acelor momente, pentru că atît ne-a mai rămas. Dacă în mileniul trecut performanțele marilor sportivi făceau generații întregi de copii să se apuce de un anume sport, astăzi acest mecanism nu mai există. Astăzi nu mai avem modele, nu mai avem exemple, nu din sport. Așa se face că am ajuns să fim ultimii din Uniunea Europeana la practicarea sportului și a mișcării ca activitate de petrecere a timpului liber, conform unor date publicate joi de Biroul european de statistica Eurostat. La non-performanță sportivă am reușit să fim chiar primii, îi întrecem pînă și pe vecinii bulgari. În timp ce noi defilăm cu 7% din populația adultă preocupată de sport, țări precum Finlanda, Danemarca, Suedia trec de 50%. Două ore și jumătate de mișcare pe săptămînă, ca activitate fizică în timpul liber, reprezintă nivelul minim recomandat de Organizația Mondială a Sănătății pentru o viață sănătoasă. De ce ne-am mira că sîntem lideri de clasament cînd vine vorba de decese cauzate de boli cardiovasculare, de îmbolnăviri pe bază de stres sau că obezitatea crește alarmant? Suntem atît de ocupați încît „timpul liber” nu mai e decît o noțiune, cultura activităților fizice lipsește cu desăvîșire iar situația e atît de veche încît nu mai are cine pe cine să învețe un stil de viață care să implice sportul. În atare condiții, Olimpiada de la Los Angeles va rămîne multă vreme istorie. Aproape că mi-e teamă să nu devină legendă.
