S-au înmulţit iniţiativele de sprijin a Spitalului Judeţean Suceava şi a corpului medical. Fel de fel de firme, de asociaţii şi de cetăţeni fac donaţii în bani pentru materiale de protecţie şi dezinfectanţi. Mai sînt şi proprietari de hoteluri şi de pensiuni care şi-au deschis larg porţile pentru personalul medical lovit de COVID ori pentru medicii şi asistentele care, preventiv, vor să stea departe de familiile lor. Şi am mai văzut că se asigură şi mîncarea pentru cadrele medicale, dar şi cafele şi sucuri atît pentru acestea, cît şi pentru cei de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, dacă nu mă înşel. Gesturi necesare şi lăudabile. Însă, să mă ierte medicii, dar la salariile pe care le au, aceştia îşi pot plăti singuri mîncarea. Cît înseamnă un 20 de lei pe zi sau poate 50 sau 60 de lei dacă aceştia stau de dimineaţă şi pînă noaptea tîrziu în spital la un salariu de 10.000 de lei sau mai mult? Să fiu bine îneţeles: nu spun că aceştia nu ar trebui să beneficieze de sponsorizările care li se oferă, numai spun că s-ar descurca şi singuri. Medicii care au rămas să lupte cu COVID-ul merită toată stima. Însă, mai sînt şi alţi oameni care au o misiune grea în aceste zile, şi nu numai. Este vorba despre angajaţii firmelor de salubritate, fără de care Suceava nu ar mai putea respira. Imaginaţi-vă ce ar însemna ca „Diasil”-ul şi „Ritmicu”-ul să-şi întrerupă activitatea. Ce-ar însemna ca angajaţii acestor firme să refuze să vină la serviciu de teama coronavirsului amestecat printre ceilalţi viruşi care colcăie prin gunoaie? Ce-ar însemna ca oamenii pe care-i vedem pe străzi şi prin scările de bloc acum, îmbrăcaţi ca nişte cosmonauţi, să nu mai vrea să facă dezinfectarea? Nu cred că mai trebuie să spun ce salarii au aceşti oameni. Poate s-or găsi două-trei porţii de mîncare şi un termos de cafea şi pentru aceşti oameni, pentru că şi lor trebuie să le mulţumim.
Şi oamenilor de la salubrizare trebuie să le mulţumim
