Specialiştii spun că învăţarea muzicii şi în special cîntatul la un instrument muzical are efecte profunde şi de durată asupra creierului. S-a dovedit că muzicienii au un corpus callosum mai mare decît in mod obişnuit, adică o legatură de fibre care conectează cele două emisfere cerebrale, despre care neurologii spun că produce o sincronizare superioară între cele 2 jumătăţi ale creierului. În plus, zone cerebrale responsabile cu mişcarea, planificarea şi execuţia, cît şi regiuni responsabile cu auzul, sînt mai mari la muzicieni. Dar cui pasă? Tinerii noştri trebuie să se pregătească pentru viaţa adevărată aşa cum e ea: urîtă, cîinoasă, guvernată de material. Există voci, sonore şi determinate, care insistă ca muzica să fie mai puţin studiată, ca orele de muzică să fie reduse, ca să aibă elevii timp pentru materiile serioase precum matematica şi româna. Ştiam de mult că lumea e strîmbă iar cei ce fac regulile nu sînt adesea cei mai potriviţi, dar lucrurile par a scăpa, de-a dreptul, de sub control. E evident că cei ce propun asta n-au simţit vreodată beneficiile cunoaşterii sau măcar ascultării muzicii, habar nu au ce este muzica şi cît poate ajuta chiar şi la studiul limbii române şi a matematicii. Orele de muzică din şcoală nu-i transformă pe elevi în artişti, dar îi apropie de artă, le dezvoltă o latură emoţională care îi umanizează. Muzica disciplinează, armonizează corpul şi mintea, ne face mai fericiţi. Iar ca să o înţelegem, ar fi necesară niţică teorie, multe audiţii şi dacă s-ar putea chiar studiul unui instrument muzical. Trăim vremuri în care titanii mor iar din spate nu vine mare lucru. Crainicii de televiziune nu mai ştiu nici să-i citească numele lui Janis Joplin iar David Bowie este pentru unii doar un minoritar sexual. Se vor găsi unii să spună că ţara arde şi baba se piaptănă. Sînt liberi s-o facă, aşa cum sînt liberi să rămînă în liniştea lor, dar lumea e suficient de gri, de ştearsă şi de afoană ca să mai permitem acestor voci fără voce să decidă cum să ne creştem copiii.
