”Mulți dintre cei care au cinstit, prin scrisul și cuvântul lor, trecutul glorios de lupte și sacrificii ale românilor – cărturari de frunte – s-au aplecat asupra Cetății de Scaun a Sucevei, asemuind-o cu piramidele egiptene, mărturii ale vredniciei și permanenței, ale năzuinței omenești spre veșnicie. Suceava este prezentă în operele lui Eminescu și Sadoveanu, ale lui Dimitrie Cantemir și Nicolae Iorga, ale lui Călinescu sau Bogza și atâtor altora, iar istoricii din întreaga lume, care se respectă pe ei înșiși și adevărul, nu pot vorbi de evenimentele Evului Mediu și de expansiunea Imperiului Otoman fără a o puncta pe harta Europei și menționa aportul său la începutul renascentismului românesc. Parafrazîndu-l pe Nicolae Iorga în spusele sale despre Suceava, <cred sincer că nu este bun român cel care n-a poposit măcar o dată lîngă zidurile cetății și n-a scrutat cu ochii minții și trăit cu patima simțirii evenimentele trecutului>, momentele care își găsesc expresie în bronzul statuii lui Ștefan cel Mare, inspirat realizată și așezată de Eftimie Bârleanu pe înălțimea ce domină orașul și prelungește Câmpia Dreptății. Acolo mi-a plăcut, în anii copilăriei, să recit înfiorat, numai pentru mine, Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu și să ascult – transportat în visare de frumusețea unor toamne tîrzii – șoaptele frunzelor mângâiate de adierea vântului, să reconstitui în imaginație asediile unor cavaleri semeți și luptele crâncene ale oștenilor moldoveni, tumultul unor încleștări, mai totdeauna inegale, ale căror biruințe și dragoste de glia strămoșească au rămas pildă pentru generații. Acolo, lângă cetate, se poate învăța istoria mai cu spor decât din carte, iar drama <Apus de soare> a lui Barbu Delavrancea își găsește cadrul cuvenit pentru cultivarea sentimentelor patriotice și cinstirea paginilor de glorie ale trecutului nostru”.
Aceste rînduri pline de admirație pentru Suceava, al cărei punct central este Cetatea de Scaun, nu sînt scrise de cineva născut la Suceava ori care a trăit foarte mult în acest oraș. Aceste rînduri îi aparțin unui băiat care s-a născut la Dumbrăveni într-o familie de învățători și care a studiat pentru o perioadă scurtă la actualul Colegiu ”Ștefan cel Mare”. Cînd a crescut, băiatul a ajuns un mare chimist și a făcut lucruri mărețe la Iași. De aceea, Cristofor I. Simionescu a primit titlul de academician. De curînd, în prezența fiului său, academicianul Bogdan C. Simionescu, la muzeul sucevean a fost lansată cartea ”Gînduri și memorii”, semnată de cel care nu mai este printre noi din 2007, cînd avea 87 de ani. Din păcate, suceveni de-ai locului sau veniți de prin alte părți care să aibă atîta admirație pentru aceste locuri încărcate de istorie nu prea mai există. Luați de valul cotidian, sucevenii, și cei născuți, și cei ”făcuți”, văd doar gropile, aglomerația din trafic și gunoaiele din jurul buncărelor, și uită că au șansa de a trăi într-un loc încărcat de istorie pe care atîția oameni cu carte l-au admirat și l-au privit și tratat cu respect.